Stresul româncelor care îngrijesc bătrâni peste hotare: toate spun că în această meserie câştigi bani, dar pierzi ani.

Imaginați-vă că vă vedeți familia o dată la 4 ani. Că vă strângeți în brațe copiii după aproape o jumătate de deceniu. În tot acest timp, ei „cresc” în fotografii. Astfel apare stresul româncelor care îngrijesc bătrâni peste hotare. Așa se instalează un sindrom crunt, pentru care mai mulți psihiatri italieni s-au deplasat în România, ca să afle cum poate fi rezolvată problema.

Cele mai multe sunt trecute de 40 de ani. Primele au ajuns în Italia pe la începutul anilor 2000, aşa că au adunat câte 15, aproape 20 de ani de viaţă trăită pe post de umbre ale bătrânilor Italiei.

Campania Știrilor Pro TV “Sindromul Italia” a documentat situația în orașele italiene unde femeile se plâng de o epuizare psihică apăsătoare. Lipsa cu anii de lângă cei dragi, în unele cazuri, le duce la suicid.

Toate spun că în această meserie câştigi bani, dar pierzi ani.

Badante în parc

În Italia le recunoşti uşor, ies la aer exact în cele două ore de pauză, după prânz, şi butonează intens telefoanele. Intră pe internet, pe reţelele de socializare şi vorbesc cu cei din familie, acasă. Pe una dintre băncute, e şi un grup de românce.

Nu sunt în pauză, ci le sunt plătite şi aceste ore suplimentar, pentru că au ieşit la plimbare cu bătrânele de care au grijă.

Într-un parc din Ferrara, o badante vorbește cu o colegă, despre bătrâna ei: “Tremură, are Parkinson. Uite. Dă-i pălăria, că poate de asta. Salut-o pe Vicky.”

Vicky e de fapt Victoria, e plecată din Galaţi şi la Ferrara iese în parc să întrebe celelalte românce despre un nou loc de muncă, după ce în urmă cu 4 luni a decedat bătrânica de care avea grijă.

“M-a terminat psihic, pentru că ridic-o, pune-o în căruţ, pune-o în fotoliu. Nu voia să stea, voia să plece pe picioarele ei şi nu era capabilă, se târa pe fotoliu, dă-mi bastonul, dă-mi bastonul. ”, povestește Victoria Mălairău.

Pe nepotul ei nu l-a văzut de 7 ani şi dacă nu ar fi câteva poze trimise de fiică, pe telefon, abia l-ar recunoaşte pe stradă. Familia fiicei s-a mutat în Regatul Unit, iar Victoria spune că pentru nepotul Sebi, ajuns la vârsta adolescenței, șocul a fost major.

”Îmi este foarte dor de el şi vreau, şi de el şi de cel mare, şi de fiică-mea, şi asta, dar pentru Sebi, care mi-a rupt inima, multă sănătate şi nu ştiu … nu mai iese din casă.”, a mai spus Victoria Mălairău. “Am zis, mai prind şi locul ăsta de muncă, că mai pot, şi pe urma gata, mă întorc acasă. Chiar plec acasă. Nu că să rămân aici, nu mai vin. Dar mai vreau un contract.”, mai adaugă Victoria.

”În 7 ani am fost acasă de două ori şi de 4 ani nu am mai fost acasă! Libere nu am adunat, la băbuţa care a murit, ieşeam doar sâmbăta!”, dezvăluie o femeie.

„Sunt obosită psihic”

Tanța Craiciu e de la Vedea, Giurgiu. Merge rar acasă. ”Gândiţi-vă că eu am plecat acasă după doi ani şi 4 luni. Şi cel puţin în ultima perioadă nu mai puteam, nu mai rezistam. Eu mă gândesc că în curând ajung eu în locul ei (n.r. locul femeii pe care o îngrijește), pentru că sunt obosită psihic. (…) Nu ştii care e sărbătoare, nu ştii care e duminică, nu ştii că e Crăciun, că e Paște. Toate sunt la fel.”

„Cel mai mare regret este că nu pot ajunge lângă familie, să fiu cu ei. Eu am nopţi întregi în care nu dorm. Nopţi nedormite, nu ştim de familie, ce se întâmplă, ştiţi cum este, noi suntem aici, gândul nostru e aici, dar jumătate e în ţară. Fiindcă avem părinţi, copii.

E un efort psihic, nu fizic, pentru că ea merge pe picioare. În schimb dacă e cu capul, e ca şi cum nu vorbeşti cu nimeni. Şi trebuie să stai în permanenţă în spatele ei, dimineaţa, zi, seara, nonstop.”