Dorina Iancu are 44 de ani şi e din Bucureşti. A venit în Italia în 1989, trăieşte la Napoli de mai bine de douăzeci de ani şi este maestră de balet la Caserta. Baletul ei preferat, baletul prin definiţie, este Lacul Lebedelor de Tchaikovsky.
Dorina a venit în Italia cu două zile înainte de începerea Revoluţiei Are acel aer rafinat caracteristic balerinelor. Este blondă şi are ochii mari, frumoşi. Vorbeşte cu calm, are un comportament elegant. Povestea ei italiană începe în fatidicul an 1989. În acel an se împlineau zece ani de când Dorina nu-şi vedea fratele, Gheorghe Iancu (o personalitate în lumea dansului – n.r.) ce trăia în Italia. De şase ani avea viza să plece în Italia pentru reîntregirea familiei, dar statul român nu îi dădea aprobarea. Situaţia devenise insuportabilă în România: alţi prieteni români fugiseră deja.
Dorina era o tânără balerină ce spera să calce pe urmele fratului său. Când a obţinut aprobarea de la minister, pe 18 decembrie 1989, a venit în Italia doar cu o valiză, de frică să nu îi expire viza. Era în Italia doar de două zile când a aflat cu stupoare că în România a avut loc o revoluţie, că au murit tineri şi că se trage în case. Grija ei era că i se putea întâmpla ceva mamei rămasă în ţară. Din fericire, nu i s-aîntâmplat nimic.
Profesoară în Caserta
10 ani a durat să-şi împlinească visul de a preda baletul în Italia. Deşi în ţară terminase liceul de artă George Enescu, la Milano a făcut de la capăt ultimii trei ani de liceu. A lucrat ca baby sitter şi ca hostess pentru congrese şi alte evenimente. Dar visul ei era să predea baletul.
Timp de zece ani, Dorina a bătut în zadar la uşile şcolilor de balet din Italia în încercarea de a-şi găsi de lucru ca profesoară de balet. Norocul uneori se lasă aşteptat, dar talentul iese până la urmă la liman: Dorina a fost aleasă ca maestru de balet la şcoala "Every Dance" din Caserta. Este singura profesoară româncă. Nu are niciun elev român. Dar este fericită că doi elevi de-ai ei au reuşit să lucreze la opera din Praga. Îmi spune că "trebuie să ai noroc să-ţi nimerească un elev talentat, şi mai ales inteligent pentru că baletul e, înainte de toate, inteligenţă. Baletul pleacă mai întâi de la creier. Cu cât înţelegi mai bine ce trebuie să faci, principiile mişcării, cu atât ai să reuşeşti mai bine. E creier, e memorie, după aceea vine restul."
Îşi aduce aminte că în fiecare vară profesorul Marinescu colinda prin ţară cu autocarul ca să găsească talente. În Italia, sunt elevii cei care caută şcolile, şi e vorba mai degrabă de posibilităţi, decât de har. Balerini români de valoare dansează însă pe scenele Italiei, iar profesori români învaţă generaţii de elevi italieni: Şoimiţa Lupu dansează la Teatro Massimo din Palermo, la şcoala de la Scala este profesoară Loreta Alexandrescu, un alt profesor este George Postelnicu. Aceştia sunt doar câţiva.
O întreb care este motivul pentru care balerinii românii aleg străinătatea, dacă motivaţia este dictată de calitatea baletului în ţări ca Franţa, Italia sau Germania sau dacă este vorba, mai degrabă, de raţiuni economice. Îmi spune că în mod categoric este vorba de a doua cauză. Suma pentru care fratele său a acceptat să fie directorul Teatrului de Operă din Bucureşti este una derizorie. A acceptat doar din raţiuni afective.
Dorul de ţară
Când vorbeşte despre România, nu am nevoie de cuvinte ca să înţeleg cât de greu i-a fost să aleagă să îşi abandoneze ţara: lacrimi mici i se formează la colţul ochilor. Îmi mărturiseşte că s-ar întoarce în ţară, e de alfel un vis, acela de a se retrage la bătrâneţe în România împreună cu partenerul ei de viaţă, italian, violonist la Teatrul San Carlo din Napoli. Italia o defineşte într-un singur cuvânt "prezent", România, în schimb, este "dor".
O doare dezumanizarea oamenilor, atât în Italia cât şi în România, criza, oamenii, care s-au schimbat. "Ţi-e foame şi nu mai ai nici o inhibiţie. Mă uit în jurul meu şi mă simt foarte tristă." România? Nici acolo nu se mai simte acas㸠din cauza schimbărilor. "Sunt aici, vreau să mă duc acasă, la Bucureşti , dar odata acasă, mă uit de jur împrejur, au rămas foarte puţine din amintirile mele, anumite lucruri bune s-au pierdut."
"Planuri de viitor? Eu trăiesc de la o zi la alta, eu nu vreau să îmi fac planuri de viitor, sper să meargă viaţa noastră, a tuturor, mai bine. Eu cred că trebuie să facem toţi unul sau doi paşi înapoi."
Ruxandra Drăgoescu
Şcoala de balet Every Dance
www.everydance.it
Centro Professionale Every Dance
Traversa G.Matteotti n 12
Sant'Arpino (Caserta)
