În luna ianuarie a acestui an, cele mai bune librării din Italia au distribuit două cărţi despre Emil Cioran, tipărite de Mimesis Edizioni. Prima carte, „Il nulla„, cuprinde 11 scrisori trimise de către Cioran lui Marin Mincu între 1987- 1989. A doua, „L’intellettuale senza patria” cuprinde un interviu pe care scriitorul Jason Weiss, i l-a luat lui Cioran la Paris în 1983.
Cioran este foarte iubit în Italia, iar aşa cum declara şi el, cunoşti un autor atunci când îi cunoşti scrisorile private. Misivele din „Il nulla” reliefează trei aspecte: figura lui Costantin Noica, admiraţia lui Cioran pentru genialitatea lui Eminescu şi un aspect important al vieţii lui Cioran însuşi, aşa zisul antisemitism.
Asupra celui de-al treilea aspect aş vrea să mă opresc. Contestatorii lui Cioran, în special Alexandra Laignel-Lavastine, şi-au construit un nume folosindu-se de acest episod controversat din viaţa literară a filosofului. Un episod, mai precis un capitol din cartea „Schimbarea la faţă a României”.
Giovanni Rotiroti, cel care a îngrijit ediţia italiană şi tradus scrisorile si textele ale lui Cioran către Mincu, scrie în introducere: ” […] aspecte critice adesea subestimate de criticii orientaţi spre analiza ideologică a lui Cioran… […] În Cioran din anii tinereţii în România, în perioada compunerii Schimbării la faţă, convieţuia o imagine ambivalentă a evreului, între admiraţie şi invidie.
Pe de o parte Cioran acuză evreii că împiedică consolidarea naţiunii române şi asta îl apropie de poziţiile tradiţionaliste şi de renaştere ale ale lui Eminescu, dar şi de cele mai neliniştitoare impulsuri xenofobe ale Mişcării Legionare şi ale Gărzii de Fier. Pe de altă parte, Cioran exprimă un fel de admiraţie pentru poezia moldovenească şi pentru cultura rabinică, [..] scriind în mai multe rânduri despre „superioritatea” poporului evreu într-un context în care sloganurile antisemite din România stigmatizau „rasa evreiască” drept inferioară.”
„Aş vrea să scriu ceva cu sînge” / Scrisorile lui Emil Cioran, publicate în premieră în limba italiană
În scrisoarea din 25 dicembre 1988, Cioran îşi exprimă clar poziţia: «Revin acum la chestiunea delicată privind Schimbarea la faţă, carte scrisă în 1935. Nu aveam aşadar decât 24 de ani. Ea are toate defectele lipsei de experienţă şi ale orgoliului, un orgoliu sfidător şi disperat. Ştiţi că înainte de război ungurii extrăgeau din ea citate importante pentru propaganda lor anti-românească?
Ceea ce mă agasează este că ea conţine prea multe afirmaţii inutil cinice, insolenţe gratuite, imbecilităţi care circulau în epoca respectivă. Reneg în întregime o foarte mare parte, care trădează prejudecăţile de atunci, şi consider ca fiind inadmisibile anumite remarci despre evrei. Vă voi face o mărturisire: capitolul Un popor de singuratici, care figurează în Ispita de a exista, este un răspuns la anumite pagini din Schimbarea.
Am admirat întotdeauna evreii, dar în acelaşi timp îi invidiam pentru că au un destin, adică unul în sens pozitiv, atunci când naşterea este echivalentul ratării.»
Aşadar toţi avem greşelile tinereţii. Cioran este un om ca toţi ceilalţi, un om cu orgoliul rănit, care îi scrie lui Mincu în franceză. Aşa cum poate fi orgoliul unui om mare născut într-o cultură mică, ca să îl parafrazez.
În alt registru este „L’intellettuale senza patria„: ironic, plin de vervă, citim un Cioran care jonglează cu „măiestrie şi dezinvoltură”, scrie Antonio de Gennaro, cel care a îngrijit cartea, de la un argument la altul, de” la metafizică la morală, misticism şi muzică, filosofie şi literatură.”
Explică de exemplu una din temele principale ale filosofiei sale, sinuciderea: «Am fost atacat că am făcut apologia sinuciderii şi apoi nu m-am sinucis. Dar eu nu am făcut această apologie. Spun doar că avem această posibilitate, şi că unica noastră consolare e că putem lăsa această viaţă când dorim. Deci e o idee pozitivă. Creştinismul are vina că a combătut această idee. […] Am scris în Silogisme că fără ideea sinuciderii m-aş fi ucis imediat.»
Înţelegem de ce lui Mincu îi scrie în franceză : «Când am venit în Franţa în 1937, aveam 26 de ani şi în loc să încep să scriu în franceză, am scris în română până în 1947, dar fără să public nimic. […] Mă gândii dintr-o dată că nu avea sens. […] nu voiam să mă întorc acasă şi fu ca o revelaţie. Mi-am spus mie însumi: „Trebuie să renunţi la limba maternă.”»
Chiar şi pentru un geniu să scrii în altă limbă nu e uşor. Cea mai mică imprecizie lingvistică îl face să înnebunească, iar prima carte în franceză o rescrie de 4 ori: «[…] Voiam să mă răzbun pe aceia care în România ştiau franceza, dar inconştient. Aveam, în plus, complexul că eram un străin.» Deapănă cu haz momente din tinereţea în România, unde a predat un an la liceu, ca profesor, filosofia. În acel timp îl citea pe Shakespeare şi credea că toţi contemporanii săi erau imbecili, deci decide să vorbească doar cu Shakespeare.
Exclusiv GR/ Interviu cu Vittorio Sgarbi: „Îi voi dedica o stradă lui Cioran”
La un moment dat, în timp ce se găsea într-o cafenea, un coleg profesor îl vede şi îl întreabă dacă poate să se aşeze lângă el. Cioran îl întreabă, deşi îl cunoaşte: „Cine sunteţi?” Celălalt spune: „Cum, nu mă cunoaşteţi? Sunt profesorul de educaţie fizică.” Cioran îi răspunde: „A, nu sunteţi Shakespeare”. Interlocutorul său se enervează: „Cum adică? Bineînţeles că nu sunt Shakespeare”. Şi atunci Cioran îl alungă, iar colegul său spune imediat la şcoală că Cioran a înnebunit. Evident că nu înnebunise, voia să îşi exprime admiraţia pentru Shakespeare şi farsa dură câteva zile.
Tot cu admiraţie vorbeşte despre Rusia: « […] cred într-un destin rus, căruia nu putem să ne sustragem. E clar că toate popoarele din Occident au epuizat sensul unei misiuni.
Englezii, francezii, nemţii nu mai au interes să aibă un rol. Ştiu toţi că nu se merită acum să te laşi implicat de istorie. Fiecare naţiune are o misiune de îndeplinit, iar a lor s-a încheiat.
Ruşii trebuie doar să stea în aşteptare, în timp ce se uită înspre Occident. Rusia a fost mereu străbătută de un vis al dominării asupra întregii lumi. Si într-o zi va exploda din cauza acestui vis, chiar dacă ca rezultat al unei catastrofe impronunţabile.»
Din nou despre evrei: sunt singurul popor tragic care rămâne optimist, iar misterul tragicului este că sunt pedepsiţi de către ceea ce iubesc.
Pe de altă parte, un intelectual are soarta evreului: aceea de a nu avea rădăcini: «Eu nu am naţionalitate – cea mai bună condiţie pentru un intelectual. » În ciuda afirmaţiilor despre lipsa rădăcinilor, adevărul care transpare e contrariul a ceea ce spune, cu patos şi comicitate: Cioran e român, nu balcanic, cu credinţa în destin şi fatalitate, şi cu tot ce implică asta, bun sau rău.
Ruxandra Drăgoescu
