La începutul lunii ianu
arie, a avut loc la Florenţa lansarea cărţii “Vorbe fără astâmpăr” (Parole senza posa) a româncei Mihaela Cernitu. Este vorba de a treia operă literară lansată de scriitoare în Peninsulă, după două plachete de versuri în limba italiană “Ancora” şi “L’Arco di trionfo”. Mihaela Colin Cernitu, fostă profesoară de română şi franceză la un gimnaziu din Craiova, s-a stabilit în Italia, la Florenţa în 1996. Aici participă la viaţa literară, este membră a unor cenacluri artistice şi traduce în limba română poeţi italieni, pentru reviste din ţară. După lansarea ultimului volum, am stat de vorbă cu Mihaela Cernitu, încercând să aflăm mai multe despre cum s-a format, din punct de vedere literar şi personal, trăind în oraşul lui Dante şi cum a creat sub povara dictaturii comuniste.
“Din 1996 în viaţa mea a apărut o schimbare: m-am căsătorit cu un italian şi m-am stabilit la Florenţa. Am început să trăiesc aici, fascinată de arta Renaşterii.O cunoşteam bine doar din lecturi şi albume de artă. Regimul comunist ne-a dat la toţi posibilitatea să studiem, să cunoştem lumea, din cărţi şi studiu. Eram ţinuţi însă într-o colivie imensă, fără să ştim cum e afară. Dar imaginaţia era liberă. Fiecare român trăia de două ori, sau viaţa noastră era trăită între frică şi curaj. Curajul de a spune ce simte, îl găseşte fiecare, dacă îl caută. Eu l-am găsit în POEZIE. Aici aveam patria mea, liberă, făurită după legile mele, intram sau ieşem când vroiam, nu aveam nevoie de paşaport”.
„Nimeni nu m-a făcut să scriu poezii comuniste la modă„
Mihaela Cernitu recunoaşte că nu a scris poezii la comandă, ca alţi contemporani: „Sunt o fire liberă, nimeni nu m-a făcut să scriu poezii comuniste la modă. Scriam cum şi ce vroiam, citeam din Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana,şi mulţi, mulţi alţii: unii chiar foarte talentaţi. Apoi, citeam multă literatură română,rusă, franceză sau italiană.”
Totuşi, autoarea îşi aminteşte cu plăcere de bobliotecile şi librăriile bine aprovizionate de pe vremuri: „Eram comunişti,dar cu biblioteci şi librării minunate, adevărate oaze de frumuseţi şi bogăţii spirituale. Cu bani puţini oricine putea cumpăra un braţ de cărţi, pe când azi…”
Mihaela Cernitu a început să scrie din timpul şcolii: „Temele mele erau scrise într-o manieră ireala, mă plictiseau şabloanele, intram de bunăvoie într-o lume de basm, alcătuiam universuri pe placul meu, având marele noroc să am o învăţătoare deosebită, doamna Silvia Iordache, care mă încuraja, îmi dăruia cărţi de poveşti. Citeam cu bucurie şi basmele care “mă primeau” în lumea lor. Dragostea mea faţă de scris era de fapt un refugiu din realitatea incomodă.”
„Visul, fantezia, arta în general ne ajută să invingem partea dificilă a realului. Astfel, eu scriu mereu, dar public foarte rar.Scriu oriunde,fie in română, fie în italiană, scriu cu plăcere şi uit de timp, sunt doar eu şi universul creat de imaginaţia mea.
Subiectele, ca anotimpurile
Autoarea îşi alege subiecte, care “sunt asemeni anotimpurilor: diverse, pentru că poţi crea orice cu imaginaţia”. Deşi stabilită de mai bine de aproape două decenii în Italia, românca se simte legată sufleteşte de literatura citită acasă: “clasicii ruşi, cu romanele lor celebre şi poezia rusă, am citit şi recitit mai ales scriitorii români vechi şi mulţi dintre contemporani. “Amintirile” lui Creangă le recitesc şi le trăiesc.Citesc tot ce-mi pare interesant mie. Fiecare om are o scară de valori; eu urc pe scara mea să văd până unde ajung, citind de toate, istorie, pshihologie,biografii”.
Muzica şi scrisul
Care sunt tabieturile înainte de a se aşeza la masa de scris? “Scriu cu plăcere oriunde, îmi notez deseori gândurile într-un carnet, fie că sunt în autobuz, la teatru, la un bar,depinde ce am văzut, ce mi-a trecut prin minte, apoi acasă, la computer scriu pe larg. Deseori pun muzică românească de demult, mi-e aşa dragă,că o ascult şi scriu cu poftă, cuvintele curg de la sine, în italiană, în română. Mozart mă tonifica, îl ascult, mai ales când dau năvală dorurile multe. Muzica mă ajută enorm când scriu”.
Eu, personajul poeziilor mele
Intrebată cât de autobiografică este creaţia sa literară, Mihaela Cernitu recunoaşte: “Fără să vreau, eu sunt personajul poeziilor mele, pentru că sunt persoana cea mai…cunoscută mie. Si-apoi mă pot ironiza cât vreau, nu supăr pe nimeni. Fac doar curat în sufletul meu cu autoironie. Sunt atentă însă şi la cei din jur, aş dori să le fac viaţa frumoasă, dar de una singură nu pot. Atunci, public poeziile, ei devin cititorii mei şi se încarcă de energie bună, citindu-mă. Aşa aş dori eu să fie.E oarecum utopic, nu?!”
Viaţa în oraşul lui Dante este bogată din punct de vedere intelectual, oferindu-i scriitoarei românce un mediu propice creaţiei: “Aici, la Florenţa sunt diverse ascociaţii de cultură şi artă. Cea mai apropiată de sufletul meu este asociaţia literară Planeta Poesia, condusă de Franco Manescalchi şi Liliana Ugolini. Colegii mei de cenaclu sunt interesaţi de literatura română, de poezie, mai ales.Particip la evenimente culturale florentine, la vernisaje de pictură, lansări de carte, conferinţe. Exista o gamă bogată de manifestări aici, că de multe ori trebuie să aleg unde merg.
Din 1996 până acum, comunitatea de români din Italia a crescut sub ochii scriitoarei: “toţi avem inima plină de DOR, trăim aici, dar gândurile sunt la cei dragi de acasă.Cred că tocmai nestăvilitul DOR românesc ne împiedică deseori să ne integrăm într-o comunitate străină. Ar fi nevoie de asociaţii româno-italiene cu sufletul, nu doar de formă, care să dezvăluie lumii comorile nostre sufleteşti, că suntem sensibili, buni, omenoşi şi avem un ridicat simţ al umorului. Nu ne dam uşor învinşi, avem o zestre nativă bogată, un suflet nobil.
Între Craiova şi Florenţa: “Sufăr de migraţie, între Craiova şi Florenţa./Respir într-un oraş, gândindu-mă la celălalt;/în venele mele e o fugă-stri-găt,/dorul mă duce dintr-o parte în alta,/(…)
Mă curtează dorurile, bucuriile,lacrimile,râsetele./Trăiesc între o parte de lume şi alta cu o singură inimă,/fărâmiţată de călătorii, sosiri-plecări,/misteriose clipe de amintiri.”
Miruna Căjvăneanu
