Am cunoscut-o pe Rozica Vinău, Rodi pentru prieteni, cu prilejul unui concurs literar, unde ea se clasase a doua, la secţiunea poezie. Ochi verzi, un corp gingaş şi o poveste, din păcate, atât de asemănătoare cu povestea majorităţii româncelor care au părăsit România în speranţa unei vieţi mai bune; cuprinde datorii, un soţ nepotrivit, doi copii şi o dragoste nemărginită de mamă.
Fusese inginer în construcţii în ţară, iar când a pierdut apartamentul din Vâlcea, unde locuia şi s-a întors la părinţi în Bacau, în oraşul natal, a căutat de lucru pe santier, ca inginer, dar „bărbaţi de doi metri îmi spuneau ca nu e lucru nici pentru ei, daramite pentru o femeie de patruzeci de kile, cât aveam„.
Clandestină în Italia
S-a reprofilat, făcând design vestimentar: „desenam, croiam, pe comandă, lucru care mergea destul de bine, dar tot din cauza jumătăţii mele care mă dezechilibra, cheltuia în mod nejustificat, am ajuns să nu îmi pot acoperi cheltuielile”. De aici decizia de a pleca: „Era o situaţie în care eşti capabil să faci orice, numai să rezolvi situaţia.”
Rodi a venit în Italia în 2000, în regiunea Piemonte. Este originară din Bacău şi a luat-o de la capăt la 40 de ani. A înfruntat călătoria singură, pe ocolite, avea doar viză de Germania, a căutat de lucru timp de 5 luni, a fost clandestină.
Doi ani „la fix”
A muncit ca îngrijitoare la fix şi timp de 2 ani a muncit ca să acopere datoriile făcute în ţară şi cele legate de plecare, a reuşit să îşi aducă şi familia, inclusiv soţul, a închiriat un apartament. Dar soţul nu se schimbase, aşa că între timp a divorţat.
Pe cont propriu
Îi făcuse acte soţului, îi găsise un loc de muncă, mobilase apartamentul unde el stătea cu copiii, în timp ce ea muncea la fix. I-a lăsat tot, şi-a luat şi copiii cu ea, şi nu s-a uitat înapoi. În 2005 a înfiinţat asociaţia „Acasă”, unde a organizat diverse manifestări culturale româneşti, inclusiv un cenaclu literar.
În 2007 s-a mutat singură în alt apartament, şi nu mai reuşea să îşi găsească de muncă: de data asta căuta un loc de muncă la zi, pentru că „la un loc fix nimeni nu te ia cu doi copii după tine. Alergam pentru şase ore dintr-o parte în alta a oraşului, pentru cinci-şase sute de euro pe lună, cu care abia acopeream cheltuielile pentru apartament”.
Examen “de terza media”
Au trecut cinci luni de zile în care nu a luat şomaj, pentru că nu a ştiut că are drept să îl ceară în 60 de zile, şi atunci îi vine ideea să se înscrie la şcoala de operator sanitar, unde a trebuit să înveţe ca să dea examen. Dar tenacitatea româncei a ajutat-o să lucreze sâmbăta, duminica, de noapte, să înveţe în paralel, iar că să se poată înscrie la curs, cum nu avea studiile recunoscute a trebuit să dea examen pentru ” la terza media ” cu copiii de 14 ani. Şi aşa se face că o dată ce a intrat la curs, i-au dat şi loc de muncă.
Acum lucrează într-un azil de bătrâni. Este o meserie grea, obositoare: este puţin personal pentru mulţi bătrâni, este nevoie de „inimă şi suflet pentru persoanele în suferinţă, de multe ori nu ai Crăciun sau Revelion: eşti la lucru.”
“Dacă eşti pe picior de egalitate cu italienii, îţi atragi antipatia lor”
Cât timp eşti doar „badante”, italienii îţi recunosc meritele, dar dacă ai un serviciu unde eşti pe acelaşi picior de egalitate cu ei, lucrurile se schimbă. „În perioada când am făcut cursul, am suferit din punctul ăsta de vedere. Eu încercam să arăt ce pot, iar lucrul ăsta mi-a atras antipatia italienilor. Mă durea sufletul că nu pot să fiu acceptată, ma gândeam şi noaptea cum să fac, să nu mai fie nimeni supărat pe mine. La fel a fost şi la actualul loc de muncă, la început, în colectivul de muncă.”
Două pasiuni: scrisul şi pictura
Rodi scrie poezii, atât în italiană cât şi în română : cu una din ele a luat premiul I la un concurs românesc al diasporei din Italia. La un alt concurs de poezie, în 2007, „La musica del cuore”, a luat premiul I la secţiunea italiană şi premiul I şi II la secţiunea română. Are şi talent la desen. În România a făcut liceul de arte şi alţi trei ani de pictură după facultatea de construcţii; a luat locul doi, trei la Cântarea României. Îmi spune cu regret că pentru cele două pasiuni ale ei, scrisul şi pictura, nu are timp să se ocupe cât ar trebui. Îmi spune că scrie noaptea, printre picături, cu grijă, sa nu o trezească pe sora ei care doarme.
Este colaborator la un ziar gratuit pentru străini, (www.dituttiicolori.net) din 2004 şi a scris diverse articole despre tradiţiile şi cultura României. Îmi spune că în afară de premiile literare, cea mai mare realizare sunt băieţii ei. Fiul cel mic face facultatea la Torino, engleză- japoneză, iar cel mare lucrează, are contract pe termen nedeterminat, ca şofer.
Planuri de viitor
Chiar dacă după părerea ei realizările nu sunt foarte mari, se ghidează după următorul principiu: „Ca să mă bucur de ceea ce am acum, nu uit prin ceea ce am trecut. Muncesc şi eu şi fiul cel mare, avem apartament închiriat în Bra, nu ne putem plânge, dar printre picăturile pe care le am la dispoziţie, sper să pot să am inspiraţie să pot să scriu, mai mult şi mai bine, să ajung să public măcar o carte şi aş vrea să găsesc puterea în mine să pot şi să desenez. Astfel, am aşa, un gol în suflet”
Ruxandra Drăgoescu
