Pe Roxana Mara Liche am cunoscut-o virtual acum câţiva ani, într-un grup dulce, un grup pe Facebook de torturi şi prăjituri. Am văzut atunci câteva creaţii de-ale ei şi mi-a căzut mandibula, la propriu, ca la desene animate. Splendid!
Am fost curioasă să aflu cine creează minunile acelea şi aşa am descoperit-o. Am aflat că este un cake designer cunoscut şi apreciat în Italia. Ca om, Roxana e o fată dulce, la fel cum sunt creaţiile ei, deschisă, prietenoasă, de o sinceritate absolut tranşantă, un om frumos pe afară şi în interior.
Lucrările ei transmit o emoţie palpabilă, iar pasiunea se simte în fiecare cuvânt pe care ţi-l spune. Fata asta pune suflet cu adevărat în ceea ce face. Şi se vede! Am vorbit rar cu Roxana, dar ne-am urmărit reciproc şi ne-am încurajat una pe cealaltă. O admir şi o respect, mi-e dragă cu adevărat şi mai departe, o las pe ea să se prezinte.
Sunt Roxana Mara Liche şi m-am născut în Bacău, într-o familie simplă de muncitori. Tata lucra la fabrica de avioane şi mama era croitoreasă. Am doi băieţi mari şi frumoşi, unul de 17 ani, Dragoş şi unul de 9 ani, Davide. Dintotdeauna am fost curioasă, mergeam la pește cu tata, stăteam cu el între scule, şurubelniţe, fire, şuruburi, piuliţe, ca un băiat, sau găteam cu mama prăjituri, fursecuri, cozonac. Mama era o mare gospodină şi avea un simț estetic extraordinar, cred că am moştenit de la ea latura mea artistică.
Am învăţat de toate: să coş, să gătesc, să mă descurc în viaţă. Când am decis să plec din ţară aveam doar 26 de ani, banii erau puţini, iar eu voiam mai mult de la viaţă. Eu sunt rebelă, impulsivă, iar ideea de a fi prizonieră, cu o rutină gen serviciu, casă, familie, mă speria foarte mult.
Am ajuns în Italia în anul 2001, în martie, la Torino. Am lucrat 8 luni la o bătrână dintr-o familie bogată. Era destul de rea, învăţată să trateze oamenii cu superioritate şi ne trata pe toţi ca pe nişte servitori, dar era inteligentă. Am învăţat bine să vorbesc limba, doar mulţumită ei, dar nu a fost uşor. Nu mai lucrasem niciodată cu o bătrână cu probleme de demenţă senilă, plângeam ore în şir, mă consumam şi îmi era dor de casă. Am rezistat doar 8 luni, după care m-am întors acasă.
Am găsit de muncă în România la o firma italiană. Am dat şi examenele de traducător şi interpret de italiană-română, erau la mare căutare traducătorii în acea perioada, aşa că am profitat. Era muncă de birou, îmi plăcea, dar banii erau puţini.
În 2004 m-am întors în Italia, de data asta am lucrat într-un azil de bătrâni, în bucătărie. Anii au trecut, copiii creşteau, eu eram tot mai des în bucătărie şi la muncă şi acasă. Am descoperit că îmi place să gătesc, dar mai ales să fac dulciuri, la fel ca mama. Mă revedeam acasă, împreună cu ea, când cânta în bucătărie şi pregătea cu mare drag, din puţinul pe care îl avea, multe bunătăţi.
Făceam torturi pentru toate petrecerile, până când într-o zi, când, la o zi de naştere a unui prieten de-al lui Davide, am văzut un tort decorat cu pastă de zahăr. În acel moment am decis că într-o zi voi şti să fac şi eu un tort decorat aşa şi mai mult decât atât, voi face din asta viitorul meu. Da, în acea zi am înţeles ce vreau să fac eu în viaţă.
Drumul meu
Zis şi făcut, am ajuns acasă şi am început să caut pe internet cursuri, orice informaţie despre acea lume nouă care s-a deschis în faţă mea. Am găsit un curs foarte scump, era 600 euro pentru două zile, cu cel mai cunoscut cake designer de atunci, în anul 2008. Am început să învăţ, să caut cărţi , cursuri video, orice mijloc de informare. Tot salariul îl cheltuiam pe cursuri, ustensile. Când mă gândesc la alţi români plecaţi de acasă, îmi dau seama că am avut totuşi noroc mult. Am avut mereu lângă mine persoane care au crezut în mine şi m-au susţinut. Făceam torturi pentru oricine, pentru orice ocazie, le făceam cadou, doar că să exersez. La un moment dat, m-am trezit cu 12 kg în plus de la atâtea dulciuri.
Sigur că atunci când am decis că patiseria-cofetăria este drumul meu, bazele pe care le aveam nu mai erau suficiente, aveam nevoie de noţiuni concrete, să înţeleg chimia alimentară, să ştiu de ce dacă adaugi un ou într-un aluat fraged iese un rezultat, sau dacă pui mai multe grăsimi se schimbă consistența.
Am urmat multe cursuri cu maeştri cofetari -bucătari, unii chiar renumiţi, aşa cum este Sergio Maria Teutonico. Mulţi îl cunosc pentru emisiunile pe care le are pe canalul Alice TV, sau din cărţile pe care le-a scris, din rubrica lunară la aceeaşi revistă pentru care scriu şi eu: Alice Cucina. Este un chef cunoscut, apreciat şi foarte iubit de public, are o şcoală de bucătărie la Torino, LA PALESTRA DEL CIBO, la care şi eu predau la cerere cursuri de cake design. De multe ori şi cu mare plăcere, trec şi în banca elevului. Am învăţat multe de la el.
Au urmat şi cursuri cu maeştri cofetari specializaţi în cake design, unul e Renato Ardovino, care a fost primul meu maestru şi care acum a devenit un bun prieten. Este cel mai cunoscut în Italia şi a devenit un nume cunoscut la nivel internaţional.
Agroturismul
Ca în orice domeniu şi în cake design există multă concurenţă şi devine ca un război, aşa că eu, la fel ca şi tine, am evitat mereu să fac parte din grupuri unde sunt polemici, am ales să fac munca asta pentrut partea frumoasă.
Mulţi ar putea consideră că sunt arogantă, dar eu sunt de părere că energia mea, e mai bine să o consum pentru a construi ceva, pentru a crea. Nu mă confrunt cu nimeni, nu particip la concursuri, expun creaţiile mele doar unde sunt invitată şi nu unde trebuie să plătesc. Eu consider că am plătit când am făcut cursurile, aşa că cine vrea produsul meu acum, trebuie să îmi dea spaţiu gratuit şi da, atunci sunt onorată să particip.
Unul din concursurile la care am câştigat a fost în 2013, la expoziţia „Arteciock”, la San Marino. Am participat cu un tort şi am câştigat premiul 1, premiu ales de juriul tehnic şi nu de voturile din Facebook. Pentru mine, asta a fost o mare recunoaştere de valoare, eu nu sunt una care stă în Facebook şi cere voturi în mesaje. Nu am timp şi nici nu îmi place să obţin rezultatele aşa.
În acest timp în familie evaluam ideea de a deschide o pensiune, un restaurant cu 5 camere, o gestiune familiară. La puţini km de unde locuim, am cumpărat o vilă foarte frumoasă şi mare, pe două etaje, ne-am împrumutat la bănci şi ne-am aruncat în aventura asta.
Atunci am început să îmi fac publicitate cu torturile decorate şi în sfârşit, să fac muncă pe care mi-o doream. Pensiunea noastră este aici: Agriturismo ”Casetta Alta”, Brusaco (To).
Succesul a venit, lumea mă cunoştea. Într-o zi, m-am înscris la un casting pentru o emisiune culinară, la o televiziune satelitară, unul din canalele culinare renumit aici în Italia, Alice TV. Nu credeam că am şanse să întru, dar într-o zi am primit un email în care mi se comunica faptul că sunt invitată în emisiune. Pentru mine era un vis împlinit.
Primele emisiuni
Personal, după prima emisiune am jurat că nu mai merg niciodată. Nu mi-a plăcut cum am reacţionat, eram prea emoţionată. Dar au urmat alte emisiuni, eram des invitată la emisiuni, apoi mi-au propus o rubrica de cake design în revista lor, în fiecare lună, una din revistele culinare cele mai bine vândute din Italia, Alice Cucina. Sunt tare mândră de ceea ce am realizat, am muncit ani întregi şi noaptea de multe ori, am plâns, am luptat, am simţit nevoia să renunţ, să mă întorc acasă. DAR AM REUŞIT SĂ ÎNVING!
Mama
Când toate mergeau foarte bine, muncă, succesul… am primit acel telefon din ţară. A murit mama mea. Când credeam că în sfârşit am reuşit în viaţă şi aveam tot, am pierdut-o pe mama. Vorbeam rar cu ea, ştiţi cum e când eşti plecat de acasă şi ai viaţă ta, familie … Au urmat multe luni de depresie, am plâns şi am visat-o în fiecare noapte. Mă simţeam vinovată că nu am preţuit-o mai mult, că nu am sunat-o mai des. Acum am depăşit acest moment. Continui să fac muncă această care îmi place atât de mult, ridic ochii spre cer şi îi dedic MAMEI orice succes.
Îmi place să cred că de acolo de sus, mama mă vede şi este mândră de mine!
Gina Bradea
De același autor, blogul POFTA-BUNA
Mai citește și:
