Agenţia ANSA a publicat un reportaj realizat în ţinutul Maccani din zona Ragusa, unde muncesc mii de români în serele de legume. Românii şi-au creat acolo o mică Românie, pe care ANSA o numeşte „România siciliană”.
În zonă sunt sere pentru producerea legumelor, în special pentru producerea de roşii de tip Pachino. Ne aflăm pe câmpurile dintre Vittoria şi Gela, zonă vestită până în anii ’70 pentru producţia de vin, dar care s-a transformat în cea mai mare producătoare de legume din Italia. Serele au permis în anii ‘80 o creştere economică a acestor ţinuturi. Gestionate de mici întreprinderi familiale, serele reprezintă o mare interminabilă de plastic care se confundă şi se pierde în ţărmul Mediteranei.
La 18 km de Vittoria se află Macconi, un sătuc înfiinţat ca loc de vacanţă pentru locuitorii din Acate. Aici acatezii şi-au contruit casele de vacanţă, locuite în caldele luni estivale. Acest mic sat se află între mare şi sere. În mod tradiţional aceste case erau abandonate timp de zece luni pe an.
În zilele de iarnă străzile din Macconi sunt pustii. La prima vedere. Însă potrivit evidenţei populaţiei din Acate, în această zonă trăiesc şi lucrează aproape 2.000 de imigranţi, dintre care 1.300 români.
Pe timpul zilei prezenţa lor este imperceptibilă. Pe strada principală a satului se află un mic magazin alimentar: pe acoperiş a fost înălţat tricolorul românesc. Acest magazin, gestionat de un italian, care în mod normal era deschis numai în lunile estivale, datorită sosirii românilor angajaţi la munca în sere, rămâne acum deschis întregul an. Intrând, îţi dai seama că aceasta este comunitatea care menţine viu magazinul lui Gianni, de fapt deja din stradă se pot auzi melodiile româneşti care vin din interior.
De la Botoşani la Vittoria
Aici se întâlnesc românii după zilele de muncă în sere. Romeo este unul dintre ei. De nouă ani a venit de la Botoşani cu familia sa. Atât el cât şi soţia Cornelia lucrau pentru căile ferate române, ca tehnicieni specializaţi.
Viaţa lor s-a schimbat odată cu economia României, care i-a readus pe câmpuri după închiderea structurilor în care lucrau. Acolo trăiau dintr-o agricultură de subzistenţă care însă nu le garanta posibilitatea de a-şi îmbunătăţii situaţia materială.
Acum nouă ani au aflat de la oamenii din sat că în provincia siciliană Ragusa există posibilitatea de a lucra pe câmp, cum făceau deja în România, însă câştigând un salariu. Promisiunea că în Italia vor putea să lucreze şi să câştige suficient i-a convins să emigreze. Astfel au decis să plece cu un autocar care după trei zile de călătorie i-a lăsat în gara din Vittoria. Aproape imediat şi-au găsit de lucru pe acele câmpuri pe care tinerii italieni nu mai vor să lucreze de ani de zile.
Cei doi copii au rămas în România cu bunicii, apoi, ajunşi la vârsta muncii, au venit la părinţi pentru a lucra în sere, ca şi ei. Proprietarii serelor îi angajează cu ziua pentru 10-12 ore pe salarii zilnice de 25-30 de euro. Deşi această sumă este cu mult sub minimele sindicale, ei continuă să lucreze, fiindcă oricum reuşesc să economisească ceva.
Proprietarii obraznici
Pe timpul primilor ani în Sicilia au locuit în case puse la dispoziţie de proprietarii de terenuri, care de multe ori sunt dărăpănate şi fără minime servicii. De ceva vreme au găsit posibilitatea de a închiria o casă la Macconi. Aici sunt mai independenţi şi au creat o comunitate împreună cu alţi conaţionali.
Romeo povesteşte despre dificultăţile muncii şi despre cum uneori „patronii” nu îi plătesc, invocând economia în criză. Apoi descrie atitudinile unora dintre aceşti proprietari, care uneori îşi iau dreptul „de a încerca” cu partenerele lor de viaţă. Tocmai din acest motiv s-a văzut constrâns să schimbe sera şi angajatorul care în prezenţa sa i-a făcut avansuri soţiei sale cu mângâieri. „Am cerut banii pe care ni-i datora şi am plecat. Cine se crede?”.
Şi Romeo a urmărit ştirile despre comunitatea românească implicată într-un scandal de exploatare sexuală pe aceste câmpuri unde lucrează familia sa. Confirmă că sunt multe cazurile în care patronii se dau la femeile românce care lucrează în serele lor. „Şi apoi spun că femeile noastre sunt cele care fură soţii italiencelor”.
Indiferenţa autorităţilor
Romeo vorbeşte apoi despre indiferenţa autorităţilor care, deşi cunosc această comunitate, îi lasă izolaţi pe aceste câmpuri. „Pe aici nu trece nici măcar un autobuz. Ca să mergem la cumpărături trebuie să plătim 20 de euro taximetriştilor”.
Familia lui Romeo face cumpărături o dată pe lună, pentru a economisi la transport. Dat fiind că trăiesc într-un sat cu case pentru vacanţele estivale, pe timpul iernii apa soseşte o dată pe săptămână.
„Noi suntem cinci. Ce cred ei, că ne spălăm o dată pe săptămână? Când ne întoarcem acasă de la sere ar trebui să rămânem murdari?”
În afară de ei, în casă locuieşte şi logodnica lui Alexandru, unul dintre fii. Roxana are 23 de ani şi este din Iaşi. A trebuit să-şi părăsească ţara pentru a-şi ajuta mama care din cauza problemelor de sănătate nu poate lucra şi astfel nu reuşeşte să-şi întreţină fiul mai mic. Într-un prim moment a venit singură şi a lucrat timp de un an la Catania. Acum, de patru ani, lucrează în serele vittorieze, unde l-a cunoscut pe Alexandru.
Spre deosebire de mulţi, Roxana a obţinut un contract: „I-am spus patronului că dacă-i place cum lucrez trebuie să-mi facă un contract”. Deseori serile şi le petrece pe tableta sa, vorbind cu rudele din România, Ar dori să meargă să le vadă, însă munca nu-i permite să călătorească. „Voiam să continui să studiez, însă trebuie să-mi ajut familia, aşa că stau aici şi lucrez, astfel măcar trimit ceva acasă”.
Mona şi Nelu
În casa lui Romeo televizorul este mereu deschis pe canelele româneşti şi vecinii, după muncă, se duc deseori să-i viziteze.
Printre ei e Mona, o prietenă româncă. Are douăzeci şi cinci de ani şi de câţiva ani a venit la familia sa care a emigrat înaintea ei în Sicilia pentru a lucra. Aici l-a cunoscut pe actualul partener de viaţă, Nelu, cu care are doi copii şi îl aşteaptă pe al treilea. Sarcina nu-i permite decât câteva zile de muncă pe câmp, în timp ce Nelu lucrează în fiecare zi a săptămânii, inclusiv duminica, „pentru că 30 de euro în plus sunt convenabili pentru a-mi întreţine familia”.
Mona se trezeşte la cinci dimineaţa şi patronul trece să o ia pe ea şi pe cei doi copii, de doi ani şi jumătate unul şi celălalt de un an şi jumătate.
„Îi iau cu mine pentru că nu ştiu unde să-i las. Acolo este o fată de paisprezece ani care stă cu ei în timp ce lucrez”. În ciuda prezenţei consistente de copii mici în această zonă, nu există nicio grădiniţă unde să fie lăsaţi pe timpul orelor de muncă.
Nelu povesteşte că pe timpul ultimelor alegeri locale a susţinut unul dintre candidaţii care a promis că va crea o mică grădiniţă la Macconi. Însă acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. După doi ani şi jumătate de la naşterea primei fiice nu au reuşit încă să obţină un pediatru.
„Nu putem merge la Vittoria des pentru că pierdem zile de lucru. Apoi când mergem ne spun mereu că lipsesc ceva documente. Astfel ne întoarcem cum am plecat. Fără nimic”. În ciuda dificultăţilor pe care trebuie să le înfrunte zilnic, au reuşit să-şi creeze o viaţă. Dimineaţa, când încă nu a ieşit soarele se duc să lucreze în sere, de unde se întorc numai la apus.
În timp ce bărbaţii se întâlnesc la magazinul alimentar, femeile pregătesc cina. Mulţi dintre ei îşi păstrează vii tradiţiile, în mijlocul acestor câmpuri este posibil să găseşti cele mai variate produse româneşti.
Sâmbăta cei mai tineri frecventează discotecile, care se găsesc între ţinuturile care unesc infinitele sere.
O comunitate unită
În final, reporterul ANSA trage concluzia că românii sunt o comunitate unită: În ciuda kilometrilor care o desparte de ţara sa, această comunitate se menţine unită şi demonstrează o voinţă de fier pentru a lucra un pământ care le conferă un sentiment de apartenenţă. Sunt puţin lucruri pe care şi le pot permite, dar cu toate acestea înfruntă realitatea cu o pozitivitate care le permite încă să se bucure de lucrurile simple.
Ospitalitatea şi dorinţa de a povesti despre ei sunt perceptibile datorită modului în care deschid uşile celor care doresc să le cunoască istoria şi tradiţiile pe care le-au adus cu ei de pe meleagurile lor.
