Regizoarea Violeta Bîrlă din Italia, într-un proiect dincolo de granițele Europei: ”Vreau să împart speranțe”. Românca, în vârstă de 39 de ani, trăiește în prezent la Roma, a scris o carte despre viața ei și are deja o carieră bogată de regizor și scenarist. Talentul ei a fost apreciat de-a lungul timpului și a fost premiată și invitată la numeroase evenimente culturale și sociale. A fost premiată atât în străinătate, cât și în țară. Acum este implicată într-un proiect deosebit de cele de până acum.
”Această primăvară mi-a adus un nou proiect de suflet. Am fost aleasă din Europa ca ”Emblemă” în mai multe școli din Afganistan, datorită trecutului meu din copilărie și datorită celor 10 de experiență cinematografică pe teme sociale”, ne-a dezvăluit Violeta.
Regizoarea Violeta Bîrlă din Italia, într-un proiect dincolo de granițele Europei
Am rugat-o să ne dea mai multe amănunte despre evenimentul pe care îl așteaptă cu mare emoție.
”Am fost contactată de curând de domnul Fabio Diamante care după ce a citit un articol despre parteciparea mea la un summit realizat cu studenții din România, a rămas surprins când a descoperit întreaga mea poveste de viață. Așadar, într-una din conversațiile noastre m-a invitat să fac parte din echipa sa.”
În ce constă proiectul, concret?
”Mi-a descris acest minunat proiect despre fetele din Afganistan care din păcate nu mai au dreptul la continuarea studiilor. Așadar, domnul Fabio care este unul dintre membri fondatori ai unei școli m-a ales drept un exemplu pentru acești copii mai puțin norocoși, cu intenția de a-i încuraja și a le oferi un exemplu.”
Ai mai participat la asemenea evenimente?
”Eu, în Romania, am avut diferite proiecte pentru copii și pot spune că am fost onorată să fiu prezentă și să pot contribui pozitiv cu experiența mea de viață și profesională. Am dăruit întodeauna emoții atât prin a povesti copiilor despre copilăria cât și a le prezenta filmele mele care sunt dăruite copiilor mai puțin norocoși și asta mă bucura cel mai mult, când văd cu ochii mei câte emoții și bucurie le dăruiesc de fiecare dată.”
”Mă simt o norocoasă că m-am născut în România”
De ce e atât de special pentru tine acest proiect?
”Faptul că în acest an sunt imaginea și emblema acestor copii este o experiență și mai emoționantă pentru mine deoarece mă simt un om util în această societate. Mereu m-am gândit la copiii din Afganistan, Siria și nu doar. Mă simt o norocoasă că m-am născut în România, o țară care din fericire a fost ocrotită de astfel de evenimente. Faptul că, în România, copiii pot dormi și se pot trezi liniștiți, pot avea dreptul la învățământ pentru a putea visa, pot avea o copilărie liberă este o mare binecuvântare.”
Are legătură și cu România?
”Mă simt onorată pentru că eu reprezint România, țara noastră, acolo într-un moment dificil pentru niște copii care mai mult ca oricând au nevoie de cineva pentru a-i susține, pentru a le oferi chiar și povestea mea de viață. Sunt convinsă că îi va inspira și vor putea prin povestea mea vedea strălucind curcubeul și pe cerul lor fumuriu.”
Cine te-a mai ajutat în această ”misiune”?
”În această experiență am cerut ajutorul prietenei mele de suflet, doamna avocat Paola Ripa (foto sus), expertă în drepturile omului de mai bine de 20 de ani. Așadar, acest summit va începe pe data de 27 martie cu prima conferință. Atât eu cât și doamna avocat am îmbrățișat din suflet acest proiect și ne vom strădui să le oferim acestor copii toată experiența noastră, solidaritatea și sensibilitatea de care au mare nevoie.
Pe această cale vreau să mulțumesc din suflet d-lui organizator Fabio Diamante pentru că m-a ales pe mine sunt onorată. Pe aceasta cale vreau să-i mulțumesc și d-nei avocat Paola Ripa pentru că chiar dacă agenda dumneaei este destul de încărcată nu m-a refuzat pentru a-mi fi alături în acest proiect pentru a-l realiza cât mai bine.”
Cum va suna mesajul tău, ne poți descrie în câteva fraze?
Mă întrebam des în copilărie de ce eu fară părinți ? De ce eu fară iubire ? Erau întrebări care mă întristau foarte tare și nu găseam niciodată un răspuns fericit, un răspuns care să mă satisfacă. Așadar după mulți ani am găsit aceste răspunsuri care astăzi mă consolează. Faptul că am trecut prin multe încercări fară să mă pierd și să pierd controlul asupra mea este răspunsul că de 10 ani sunt destul de des un model în școli. Pot să le spun copiilor povestea mea fară să plâng, ba chiar reușesc să zâmbesc în timp cei ei mă ascultă plângând. Pentru că da, mulți dintre ei poate au același trist destin sau au din nefericire ambii părinți total absenți. Iar eu vreau să le dau o speranță!
