Corina di Muro s-a născut în Bucureşti în 1992 şi la vârsta de 6 ani a fost adoptată de o familie italiană. De atunci, trăieşte în Italia, lângă Napoli. Povestea ei se ascultă cu respiraţia întretăiată, în tăcere. Orice comentariu este de prisos.
Povestea Corinei, adoptată de o familie de italieni
«M-am născut în Bucureşti, unde am trăit aproape şase ani. Povestea mea e o poveste ca multe alte poveşti dintr-o Românie obosită, dezorientată şi de pe acum resemnată.
Provin dintr-o familie foarte săracă, tatăl meu era alcoolic, iar mama era „victima ” lui. Eu sunt ultima din cei patru copii ai săi.
Am fost adoptată împreună cu sora mea şi am venit în Italia. În România îi mai am pe mama, fratele meu, o altă soră cu fata sa şi bunica mea.
Tatăl meu, în schimb, a murit. Îl definesc un ratat, pentru că după naşterea mea a pierdut locul de muncă şi în loc să încerce să îşi întreţină familia, bea: era singurul lucru pe care ştia să îl facă pentru că aşa îşi descărca frustrările.
El nu era un tată, era un monstru, am după atâţia ani atâta mânie, mai ales faţă de mine, pentru că după ce m-am născut eu, lucrurile s-au răsturnat definitiv în familia mea.
Într-un fel eu l-am ruinat pe tata, iar mama, ca să ne „salveze”, a preferat să ne abandoneze în orfelinat ca să avem măcar o posibilitate de supravieţuire.
Aş spune o alegere uşoară pentru ea… Nu o condamn, îi sunt recunoscătoare pentru că familia mea adoptivă e superbă.
Dorin Rossi, adoptat în România, candidează la Como: “Sunt 20% român!”
Mama a avut mult curaj să se despartă de mine şi de sora mea, ştiind că probabil nu ne va mai vedea niciodată, însă mă întreb: ea era sigură că am fi avut o familie adoptivă care ne-ar fi iubit? Nu îi era teamă că am fi suferit mai mult?
Eu continui să mă întreb, pentru că sunt persoane care adoptă copii ca să aibă o companie şi poate că aceşti scopii sunt trataţi mai rău decât atunci când trăiau cu familia naturală.
Nu e cazul meu, pentru că nu aş putea trăi fără familia mea adoptivă, dar mă doare că mama mea naturală a luat lucrurile prea uşor şi atunci mă întreb: a facut-o pentru bani sau din dragoste?
Îmi pare rău că gândesc aşa, dar noi în orfelinat eram „marfă” expusă la vânzare şi chiar acum sunt dezorientată şi supărată pentru că înainte să vin în Italia, eu nu ştiam ce înseamnă să ai o familie şi pentru o fetiţă aşa de mică, ăsta e un lucru grav.»
„Sunt mândră că în venele mele curge sânge românesc”
Ce sentimente ai faţă de trecut?
Sunt şi acum nesigură şi plină de sentimente de vinovăţie: poate că dacă nu m-aş fi născut, lucrurile ar fi mers bine pentru familia mea, poate că tata nu ar fi pierdut locul de muncă, nu ar fi continuat să bea, lăsându-se devorat de alcool.
Cu toate astea, nu îmi reneg originile şi sunt mândră că în venele mele curge sânge românesc. Nu e vina României că eu am suferit, vreau să ma întorc şi să revăd locurile unde am trăit pentru puţin timp.
Am amintiri neclare, îmi amintesc casa unde trăiam în Voluntari, mică şi dărăpănată, aveam un singur pat şi dormeam des pe jos, pentru că în pat dormea tata. Îmi aduc aminte când fugeam desculţi pe stradă de tata care ne prindea de fiecare dată şi ne bătea. Îmi amintesc că nu aveam nimic de mâncare.
Mi-am revăzut fratele după 14 ani, trăieşte cu mama, nu au o viaţă uşoară, însă nu se mai poate reconstrui legătura. Mă voi întoarce doar să văd mormântul tatălui meu: poate doar aşa voi reuşi să mă iert pe mine şi să îi iert.»
Cum era viaţa în orfelinat, Corina?
«Oribilă. Un coşmar. Trebuia să dormim, să ne trezim, să mâncăm şi să ne jucăm când ne spuneau ei. Era interzis să fim copii. Când făceam pipi în pat mă pedepseau, pretinzând ca o copilă să se comporte ca un adult. Des, unele din femeile ce lucrau acolo mă luau acasă la ele pentru o săptămână sau două, dar când începeam să sper că voi fi fericită mă aduceau înapoi. Când părinţii adoptivi ne-au luat din orfelinat, pe mine şi pe sora mea, am rămas o săptămână în România, iar eu plângeam pentru, că nu înţelegeam dacă ne vom mai întoarce în orfelinat. Am înţeles abia când am văzut avionul: era prima oară şi era aşa de frumos!»
O copilă obosită, cu ochii plini de speranţă
Câteva amintiri?
«Cea mai urâtă amintire a fost când din cauza condiţiilor igienice proaste, ne-au ras părul. Eu plângeam pentru că păream un băiat şi atunci ca să se înţeleagă că sunt fetiţă, purtam o bentiţă, iar când părinţii adoptivi m-au văzut prima oară, au văzut, spune tata mereu, „o copilă tristă obosită, dar cu ochii plini de speranţă şi chiar dacă abia te puteai ţine pe picioare, aveai în mână un măr pe care l-ai dat unui alt copil”.
Din fericire au închis acel loc oribil după doi ani de la plecarea mea. Ultima amintire română au fost lănţişoarele pe care mama ni le-a dat mie şi surorii mele.
Le mai avem încă: în ciuda suferinţelor, eu nu şterg nimic din trecut. Mai mult, îl folosesc ca să devin mai puternică, ca să nu devin ca el, chiar dacă fizic îi semăn mult şi foarte des îmi urăsc imaginea reflectată de oglindă.»
Mai ştii cum mirosea mama ta?
«Nu. Îmi amintesc mirosul de vin al tatălui meu.»
Ce emoţii îţi stârneşte România?
«România e ca Insula care nu există a lui Peter Pan, însă ea există şi e superbă!»
Cum te vezi, ca o româncă sau ca o italiancă?
«Înainte mă vedeam româncă, acum mă văd pe jumătate româncă, pe jumătate italiancă. Trebuie să mă întorc în România, să o văd cu ochii mei, abia după ce îmi voi lămuri îndoielile voi putea să îţi răspund.»
Dacă ai putea să schimbi ceva din copilăria ta, ce anume ai schimba?
«Aş schimba toate suferinţele, şi aş fi vrut să am familia adoptivă drept familie naturală, însă în România.»
Ce vei face în viitor?
«Acum studiez la universitate limbile străine. Studiez româna tocmai pentru că aş vrea să lucrez cu România, ca oamenii să cunoască şi părţile ei frumoase. Aş vrea să fiu stewardesă, pentru că iubesc avioanele: ele m- au adus în Italia.»
Ruxandra Drăgoescu