Angela şi Maria, la fel ca zeci, poate sute de mii de românce, au venit în Italia mânate de nevoie. Acasă nu aveau cum să se descurce cu banii. Nu se puteau gândi că vor rămâne atât de mult aici. Acasă au lăsat copii, soţi, părinţi, aici au găsit de muncă şi multă singurătate. Mari realizări economice nu au reuşit: au trimis mereu acasă bani pentru cheltuielile curente. Timpul a trecut, se apropie pensia, acum aceste femei se uită în urmă şi se întreabă dacă a meritat.
În 2006, Angela a fost prinsă la farmacie de carabinieri și a primit ordin de expulzare. Ieșea doar la medic să ia rețetele pentru bătrâni și la farmacie. A plecat cinci zile din oraș, la o rudă a bătrânilor și apoi s-a reîntors noaptea. Nu a mai ieșit din casă până când România nu a fost admisă în Uniunea Europeană.
Scrisorile de acasă le primea pe numele farmacistei. De telefonat doar duminica la prânz își permitea. Trimitea lunar 500 de euro din salariul de 600.
După patru ani s-a întors în satul natal pentru două săptămâni, în concediu. Copiii erau mai înalți decât ea. Cel mic nu vroia să stea lângă ea. Doar după câteva zile s-a apropiat și s-a lăsat îmbrățișat. Fata, la cincisprezece ani știa să facă orice acasă. Din fericire, soțul a avut grijă de copiii din toate punctele de vedere, dar ea… a lipsit de nevoie.
„ Mă gândeam la fiecare dintre ei; la părinți, la copiii mei, la soț; mă linișteam singură că vor înțelege de ce facem acest sacrificiu de a sta departe unii de alții; sărbătorile erau momentele cele mai dificile, parcă timpul se oprea”. Când fata a terminat liceul şi a luat la facultate, Angela era mândră și mulțumită.
În vacanțe fiica ei venea să lucreze în locul ei, să își facă bănuți pentru cele trebuincioase. Între timp a terminat facultatea și a încercat să vină să lucreze în Italia, ca fizioterapist. A trimis multe CV-uri, dar nu a primit niciun răspuns. La Roman nu a găsit nimic.
Soțul ei a ieșit la pensie și are puțin peste 160 de euro. Angela așteaptă anul 2016 să iasă în pensie. Nu știe cum își va recupera anii de muncă din Italia, fiindcă a avut contract doar patru ani în total. Visul ei este să se stabilească în casa bătrânească a părinților ei și să se ocupe de agricultură, să cultive pământul ca să poată trăi.
Chiar dacă soțul nu este încântat de idee, Angela crede că este cea mai bună soluție. După 10 ani de muncă în Italia, spune: “A fost greu, dar a meritat fiindcă acasă nu aș fi câștigat niciodată 600 de euro lunar; am scos-o la capăt! Mai rezist doi ani și mă întorc acasă!”.
Maria S. este în Italia de 11 ani, adusă de o vecină la Udine. A muncit cinci ani la o bătrână surdo-mută, așa încât a învățat greu limba italiană. După ce bătrâna a murit, s-a angajat la o familie cu patru copiii.
Acasă, lângă Botoșani are o mamă de 95 de ani, soțul și trei fete. Când a plecat, cea mică avea doi ani, cea mijlocie patru, iar cea mare șase ani. Era croitoreasă și împreună cu soțul tâmplar abia reușeau să plătească curentul și cablul. Le trebuia o fântână, aveau nevoie de reparații la casă, iar banii erau drămuiți. De multe ori, mama ei, din pensia de un milion îi dădea pentru ulei și zahăr. Acum trimite pachete cu ulei și zahăr acasă.
Mergea acasă două săptămâni vara și două săptămâni iarna. Vorbea la telefon din două în două zile. În ultimii trei ani i-a adus la ea, pe rând, pe soț și pe fete.
“Am crezut că voi lucra doi, trei ani și mă voi întoarce. Mă duceam acasă și mă uitam pe ofertele de muncă, mă duceam să văd cum sunt salariile și vorbeam cu soțul meu cum să facem. El îmi spunea să fac cum consider de cuviință. M-am interesat pentru el să își găsească un loc de muncă de tâmplar în Italia. N-am găsit nimic.
Apoi un italian din Udine și-a deschis o mică făbricuță care produce mese de bucătărie lângă satul nostru. Acolo câștigă 200 de euro pe lună. A învățat să și recondiționeze mobilă. Ca să îl bucur, am cumpărat o masă veche de stejar pe care el a șlefuit-o. A aranjat-o atât de frumos, că am pus-o în salon.
Fata cea mare este la liceul de matematică informatică și vrea să devină arhitect. Cea mijlocie coase și vrea o mașină de cusut profesională. În fiecare lună îi trimit două materiale. Înainte de Paște m-a rugat să-i trimit perdele, dacă găsesc la piață. Cea mică e mai alintată și mereu le reclamă pe cele mari că o comandă. Învață bine și e foarte lipicioasă.
Acum lucrez la o familie de profesori și ei sunt drăguți, când trimit pachete acasă îmi dau dulciuri și cărți de italiană. Eu îi iubesc și fac orice să-i mulțumesc. În fiecare vară, când ei pleacă la fiul lor, eu dau cu var toată casa. Le-am plantat roșii, ardei, ceapă în grădină. De aceea, mă simt liberă.
Când fata cea mică a făcut operație de apendicită am plecat urgent acasă. S-au mirat că am dat 500 de euro la medic pentru operație. Vara asta, când ei vor fi plecați două săptămâni, vine soțul meu cu fetele și ne-am propus să ieșim în oraș, să vizităm împrejurimile.
Soțul meu o să repare lemnăria. I-am trimis mereu câte o revistă de mobilă. Vă spun drept că mi se face foarte dor de fete, de soț, de mamă, de pământul meu, dar asta este situația. Important este să fim sănătoși și uniți.
Nu îmi fac planuri. Are Dumnezeu grijă de fiecare. Eu sunt o fire veselă și poate de aceea mă acomodez ușor; dar îmi place să vorbesc și primii ani am cam suferit că nu știam limba, iar bătrâna surdo-mută nu putea săraca decât prin semne. Când a plecat în Cer și m-am mutat la familia la care lucrez și acum încă răspundeam prin semne!”
Crina Suceveanu