Mihaela P. este pentru a doua oară în Italia. Prima dată a a venit la Milano din Bacău în 2002, după ce a plătit unei agenții un loc de muncă. A stat trei ani la o bătrână paralizată și fără să iasă din casă, fiindcă nu avea viză. Mânca pâine cu unt sau pâine cu margarină. Copilul ei avea 6 ani când a plecat. Soțul, părinții, socrii aveau grijă de el.
Când s-a întors, copilul nu mai voia să o îmbrățișeze. Cu banii strânși și-a pus termopane, parchet și centrală termică. Și-a zugrăvit casa. Și-a găsit de muncă ca vânzătoare la un magazin de materiale de contrucții. Făcea și contabilitatea magazinului și i-a cerut patronului să fie și femeie de serviciu. Altfel nu o scotea la capăt.
«Italia mi-a oferit mult, sunt respectată și apreciată»
Un sfat plin de suferinţă pentru tineri: nu mai emigraţi!
Soțul ei a încercat de două ori să fugă în Italia și în Germania. A fost prins. Apoi magazinul s-a închis. Datoria la banca pentru televizorul în rate o scotea din minți. Lună de lună sunau de la bancă să-și achite rata. Chiar înainte cu cinci zile de data salariului, deși aproape mereu le preciza, așteptați să îmi ridic salariul.
Soțul s-a apucat de băut. Copilul a început să aibă probleme de sănătate. Situația devenea tot mai încordată. A decis să mai plece încă o data deși își jurase că din apartamentul ei pus la punct nu va mai pleca niciodată. “Să nu spui niciodată, niciodată”.
A lucrat la o bătrână, într-un vârf de munte lângă Torino. Singura legătură cu lumea era calculatorul. Vorbea cu fiul ei, făceau lecțiile, vorbea cu soțul ei, cu părinții. A trimis bani acasă. După doi ani bătrâna a murit.
S-a întors acasă, iar soțul a anunțat-o că și-a găsit pe altcineva. I-a cerut divorțul și jumătate din apartament. Venise criza. L-au vândut pe nimica. Și-a luat partea ei de 10.000 de euro și i-a investit în apartamentul părinților care se ocupau de fiul ei. Nu ar fi putut să își cumpere o locuința a ei. Câțiva bani i-a lăsat la bancă, în caz de vreo înmormântare sau cine știe ce eveniment neplăcut.
S-a reîntors în Italia cu visele sfărâmate. Familia era pentru ea cel mai de preț lucru. Pentru familie plecase, pentru a le asigura un trai mai bun și totul se dusese de râpă. S-a întrebat și se întreabă mereu: “A meritat? Merită?” La 40 de ani lucrează fără contract îngrijitoare la o bătrână și la ore pentru fetele lui. Câștigă în total 800 de euro.
Îi este groază să se îmbolnăvească fiindcă la spital va plăti tot. Îi este groază că vor trece anii și nu va avea drept la pensie.
Vede alți români cu familiile stabilite în Italia care se târăsc de azi pe mâine, care cumpără de la magazinele mici pe datorie. Așa era și în România. Îi spune mereu fiului ei în clasa a XI-a cum e în Italia: “Aici se face mereu economie: la mâncare,la lumină, la orice. Stai în România, caută-ți un loc de muncă după ce termini liceul; să îți placă ceea ce faci; fiindcă dacă vii în Italia, poți fi doar zidar sau agricultor.
În România poți câștiga 200 de euro făcând ceea ce îți place, aici 500 de euro rupându-ți spatele. Poți alege. Sfatul meu este să rămâi acasă, eu te voi ajuta atât cât pot.”
Mihaela nu știu cât o înţelege fiul ei… «Eu la 18 ani aveam ideile clare, să lucrez, să mă mărit și să avem o casă și un copil. Acum s-au schimbat timpurile dar și greutățile s-au înmulțit. Măcar în țara ta îți cunoști limba, legile, locurile, aici vii în neant. Mulți nici nu se mai reîntorc fiindcă mor în accidente de muncă. Sau pățesc ca mine, nici familie, nici casă… sper ca fiul meu să aibă mai mult noroc. Să nu se trezească la 40 de ani să o ia din nou de la capăt.»
Crina Suceveanu