Nicoleta Nicolau s-a născut în 1980 la Râmnicu Vâlcea și face parte dintr-o familie numeroasă, fiind a treia din cei cinci frați. A urmat cursurile unui liceu sanitar, apoi cursuri postliceale de informatică. În acest timp a lucrat ca muncitoare într-o fabrică de mase plastice și într-un fast-food. În 2004 a absolvit ca șefă de promoție cursurile Facultății Tehnice de Construcții București, specializarea Tehnologia Construcțiilor.
Are pasiunea scrisului de la 14 ani. Din 2006 se află în Sicilia, la Calasibetta și acum se pregătește de lansarea primei sale cărți, intitulate: „Călătorie fără valiză și fără pașaport”, publicată de editura Prova d’Autore.
Nicoleta Nicolau, când ați venit în Italia?
”Trăiesc în Sicilia la Calascibetta din 2006, deși în 2005 am venit de două ori, unde mi-am întemeiat și familia, m-am căsătorit și am un băiețel de aproape 2 ani și un altul pe drum, pentru că sunt însărcinată. Pe soțul meu italian l-am cunoscut în România și am venit aici urmând chemări sentimentale, iar nu profesionale. Din păcate, diploma mea de inginer nu este recunoscută în Italia așa că nu am putut nici măcar să încerc să exercit această meserie. Dar am păstrat și am cultivat pasiunea pentru scris, pe care o am de la 14 ani.”
Ce impresii aveți despre Italia și Sicilia, locul în care trăiți?
”Impresia mea despre Italia, venind pentru prima dată in ianuarie 2005, a fost una dintre cele mai bune. Prima mea cunoștință cu această țară a fost Roma, unde am petrecut trei zile vizitând cele mai importante monumente, clădiri și biserici. Apoi „am coborât” în Sicilia. Spun am coborât pentru că aici se folosește acest termen ca și cum personele ar coborî și ar urca cu degetul pe harta geografică a Italiei.”
”Orașul în care trăiesc eu, Calascibetta este mic cu 5000 de locuitori. M-am îndrăgostit la prima vedere de arhitectura predominant arabă a acestui orașel. M-am îndrăgostit de unica și strâmta stradă principală care înconjoară orașul, flancată de o parte și de cealaltă de case lipite una de cealaltă. Partea frumoasă este ca nu prea poți face diferența unde începe o casa și unde se termină.”
”Poți cunoaște aceste detalii doar locuind mult timp aici și cunoscând persoanele locului. Pe-aici și pe-acolo întâlnești arcuri care proiectează tablouri minunate și vorbesc de panorame care îți taie respirația pentru că acest oraș, Calascibetta e situat pe o stâncă la înălțimea de aproximativ 700 metri, iar împrejurul lui poți vedea văi verzi iarna și galbene vara. Pentru mine acesta este un oraș care are un farmec exclusiv datorită poziției cât și a istoriei sale care datează probabil din epoca preistorică date fiind descoperirile în jurul orașului.”
”Orașul în sine pare a se fi născut multumită unui castel arab pe ruinele căruia s-au stabilit normanzii. O impresie destul de bună mi-au făcut-o și oamenii locului, persoane respectoase și cu obiceiuri diferite de ale noastre având o viață foarte cadențată și regulată. O problemă pentru cine vine aici ar fi limba: prea puțini sunt cei care se străduiesc să vorbească limba italiană și mă refer la persoanele de vârsta a doua și a treia care folosesc aproape exclusiv dialectul sicilian. De aceea mulți români care vin aici la lucru învață o limba mixtă compusă din italiană și siciliană.”
«Copilului meu îi „povestesc” în italiană pentru că e încă micuț, dar am deja cărți în româna pregătite pentru el. Acasă la noi se vorbește limba italiană dar când el o va stăpâni bine pe aceasta vom începe cu limba română și asta peste puțin timp.»
Ce dificultăți obiective au românii din zona dumneavoastră?
«Din punctul meu de vedere cea mai mare dificultate a românilor este lipsa integrării în societatea italiană. Pierderea locurilor de muncă în România a determinat multe mame să plece în străinătate acceptând acest sacrificiu și luând asupra lor numeroase tensiuni, adeseori insuportabile. Căutând în dicționarul italian definiția cuvântului „integrare” am găsit această explicație: „Unificare, colaborare strânsă între diferite subiecte; asimilare, includerea de indivizi sau grupuri într-un mediu social, într-o comunitate.”
”Dar și mai mult mi-a plăcut definiția cuvântului a se integra pe care o citez: „Referit la două sau mai multe elemente care se află în raport reciproc, a se completa reciproc”. Dar drepturile românilor nu sunt respectate: angajatorul, la cea mai mică nemulțumire le răspunde automat: „Dacă nu îți convin condițiile noastre, îți poți pregăti valiza și pleca. Și-așa găsim repede o altă româncă.”
Cum v-ați descoperit „povestitor”? Ce părere au cititorii și cum reacționează la povestea dumneavoastră?
”Prima mea poveste pentru copii în italiană am scris-o în 2005 când încă nu stăpâneam bine limba. Apoi am continuat și iată că a prins viață prima mea carte intitulată „Viaggio senza valigia e senza passaporto” („Călătorie fără valiză și fără pașaport”). Acest roman-poveste este un omagiu pe care eu îl dăruiesc Italiei, țară de adopție și României, țara mea de origine pentru că personajele mele efectuează o călătorie cu următorul intinerar: Venezia-Sicilia-România în care se îmbogațesc datorită poveștilor auzite în Sicilia și celor povestite în România de protagoniștii români.”
”Personajele mele italiene sunt doi melci-sau mai bine spus melcișoare căci sunt fetițe și se numesc Chicca si Gaia iar cele române sunt două veverițe, Fifi și Tina. Cartea a ieșit acum și o voi prezenta în cadrul manifestării organizate de Asociația SI.RO, de către Dorica Orzan, la sfârșitul lunii mai. Până acum criticii mei au fost copii, soțul meu, verișorii care au judecat textele mele favorabil. Consider că cea mai importantă critică este cea care o primești când o editură acceptă să-ți publice romanul.”
Crina Suceveanu
Citiți și:
Răsfoind cartea Liliei Bicec – „Miei cari figli, vi scrivo”