Alina si Adrian Argatu s-au stabilit în Italia în urmă cu 11 ani şi nu regretă deloc alegerea făcută. Speranţa unui viitor mai bun, a unei zile de mâine mai sigure pentru noii sosiţi în familie Alessia şi Alessandro îi determină să meargă mai departe, oricâte sacrificii ar exista. Sunt mândri că sunt români şi orgolioşi că au devenit şi cetăţeni italieni. Iată ce ne povesteşte Adrian.
De ce aţi venit în Italia?
„Am venit în ianuarie 2001 cu viză de muncă. După şase luni a ajuns şi sotia. Ne-am instalat la Vasto, un oraş la marea Adriatică situat la aproximativ 60 km de Pescara. Mama deja lucra aici de doi ani ca badante.
Am plecat din ţară din motive economice, deşi aveam locuinţă nu reuşeam să ne imaginăm un viitor cu un salariu de bugetar, eu fiind subofiţer în Ministerul Apărării.
Soţia terminase facultatea de kinetoterapie la Bacău şi piaţa muncii îi oferea să fie ori reprezentant în pieţe pentru diverşi producători de detergenţi, ori câteva ore în clinici private pentru câţiva lei.
Ne-am dat seama că viitorul va fi umbrit de corupţie şi politici care o încurajează, fie ele de stânga sau de dreapta şi am decis să tragem linie şi să începem de la zero în Italia.
Am început să muncesc într-o făbricuţă unde se făceau porţi din fier bătut, după un an am reuşit să intru într-o fabrică producătoare de containere metalice pentru transportul parbrizelor de maşini.
Soţiei i-au fost recunoscute studiile în kinetoterapie şi lucrează într-o clinică privată. Ne-am acomodat destul de repede fiind încântaţi de civilizaţia de aici, respectul faţă de cel care munceşte şi munca acestuia precum şi norocul de a întâlni cetăţeni italieni ospitalieri şi săritori la nevoie.”
Care au fost momentele dificile sau plăcute care v-au marcat?
„Cel mai greu ne-a fost la început când lucram doar eu pentru 500 de euro pe lună, soţia lucra la curăţenie în case pentru că nu avea înca diploma de facultate recunoscută.
Era greu pentru că trebuia să plătim chiria 250 de euro, consumul de curent, gaze, dar cu răbdare şi sacrificii am reuşit să mă calific ca sudor şi să câştig ceva mai bine.
De-a lungul timpului Dumnezeu ne-a dăruit doi îngeraşi fantastici, Alessia de şapte ani şi Alessandro de doi ani, fapt care ne-a încurajat să ne cumpărăm o casă cu împrumut de la bancă.
Prima zi când ne-am mutat în casa noastră aveam doar o masă şi un pat, iar pe post de mobilă doar cutii de carton, dar eram cei mai fericiţi din lume.
Ne place aici în Italia faptul ca suntem situaţi la cinci minute de mare şi o oră de munte, liniştea zilei de mâine, chiar dacă a fost afectată de criza financiară, ospitalitatea italienilor, bucătăria mediteraneană.
Am reuşit să ne integrăm destul de uşor datorită flexibilităţii interculturale şi interetnice de care au dat dovada abruzzezii şi de ce nu chiar vastezii.
Prin intermediul primăriei am reuşit deseori să organizăm activităţi sportive interetnice, manifestări interculturale, târguri de bucătării din diverse ţări, activităţi care au fost apreciate de populaţia autohtonă.”
Vă lipseşte ceva din România?
„Iubim Italia în egală măsură cu România; chiar dacă ne lipseşte zgomotul clopoţelului de Anul Nou, mirosul cozonacilor din cuptorul de lut de la ţară, peisajele primitive de la ţară, dar pitoresc fascinante, biserica de la doi paşi de casă şi faptul că nu poţi plânge când te macină lângă mormântul celui pe care nu-l mai ai!”
Ce vă mai doriţi?
Pentru viitor ne dorim sănătate, să putem creşte copii pentru care am făcut toate aceste sacrificii, dar sunt convins că nu sunt zadarnice.
Mi-ar plăcea ca România să evolueze în procesul democraţiei şi să nu mai fie învolburată în atâtea mizerii politice cum este în momentul de faţă.
Indiferent ce se întâmplă, eu sunt mândru ca sunt român şi orgolios că am dobândit şi cetăţenie italiană!”
Crina Suceveanu
