Aceasta este o poveste simplă în care se vor regăsi, probabil, foarte mulți români plecați în străinătate. Nimic spectaculos, dar destul de trist pentru România. Tinerii se duc în alte țări, acolo unde își pot întemeia o familie, acolo unde găsesc stabilitatea. Bătrânii își urmează copiii în străinătate, își urmează familia. România devine tot mai pustie. Pentru copiii născuți în străinătate, România nu mai e țara lor.
N.G. este o româncă din Fălticeni, județul Suceava și are 37 de ani. Este licențiată în Geografie – Geologie la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iași în anul 2007. Primul său contact cu Italia a fost în anul 2004, în timpul studenției, în vacanță la sora ei, care era stabilită deja în Peninsulă.
“Fiind în vacanță, îmi plăcea să călătoresc în Italia. Am vizitat Roma, Florența, Veneția, Pisa, orașe-monumente de o deosebită valoare culturală și istorică. Italia îmi plăcea și m-am hotărât să-mi caut ceva de lucru” mi-a spus zâmbind.
”Și iată-mă lucrând precum barman la început, mai apoi ospătar într-un restaurant. Am început să studiez limba italiană. Între timp, am terminat facultatea și în 2007 m-am decis să mă întorc în Italia. Tot într-un restaurant lucrând, l-am cunoscut pe actualul meu soț, un italian, fiindu-mi coleg la început.”, a continuat ea.
Când am întrebat-o dacă i-a părut rău că a lăsat România mi-a răspuns sincer că nu. Mi-a povestit că a făcut diverse meserii și de la fiecare meserie a avut câte ceva de învățat.
“După căsătorie, ne-am cumpărat un apartament. Suntem oameni modești, am luat-o de la 0, cu sacrificii. Mama rămăsese singură în țară și a decis să se mute și ea în Italia că doar pe noi două ne avea. Eram familia ei. Nu voia să rămână singură “
Încet, încet familia se reunise dar în altă țară nu în România. Mama româncei și-a găsit un serviciu și și-a cumpărat un apartament împreună cu sora acesteia. Familia a crescut și N.G. are acum o minunăție de fetiță și norocul de a crește având-o pe bunica aproape.
“Vreau să-mi echivalez studiile, să studiez mai bine limba italiană, m-am înscris la un curs de secretara.”
Nu mai are pe nimeni în România. Am întrebat-o dacă a mai fost în România.
”Da, am mai fost de câteva ori, dar e ca și cum ai fi străin în propria țară. Nu mai cunosc pe nimeni, cei din generația mea au plecat și ei. E un sentiment ciudat, te simți străină în propria țară. Familia mea e aici. E aici, în Italia, mama mea, sora mea, familia mea.”
Când am întrebat-o dacă îi e dor de România, răspunsul ei m-a lăsat perplexă: “Nu, însă voi mai merge probabil în vizită..cine știe?”
La sfârșitul discuției noastre m-a întrebat: ”Oare la ce vârstă pot să încep să-mi învăț fata limba română?”
Camelia Vrîncean
Înscrie-te pe pagina noastră de Facebook: GAZETA ROMÂNEASCĂ