Simona Molţer este una din ce le 24 mediatoare culturale care au participat la un curs de formare pro fesională organizat în cadrul proiectului Pro Child, finalizat pe 1 octombrie la Roma, sub sloganul “Nimeni nu poate creşte singur”.
Obiectivul proiectului a fost tocmai promovarea şi susţinerea drep turilor copiilor care cresc în familii destrămate de plecarea unuia sau ambilor părinţi în străinătate. “Când am venit prima oară în Italia, am lăsat băieţelul cu părinţii mei, timp de doi ani, până mi-am găsit de lucru. Am reuşit să pun deoparte nişte bani, pentru a-mi putea lua în chirie o garsonieră, după care l-am adus aici.Simt că nici în ziua de azi, chiar dacă de atunci au trecut patru ani, rănile deschise nu s-au închis. Între noi sunt “ziduri” pe care nu ştiu când şi cum le vom dărâma pentru a reuşi să de înţelegem din nou”- a mărturisit o mamă.
"Lipsa mamei, plecată la muncă în Italia, mi-a marcat toată copilăria"
“Am vorbit cu mulţi părinţi care nu au reuşit niciodată să recupereze raportul avut cu fiii lor, lăsaţi chiar pentru puţin timp în ţară, în timp ce ei erau la muncă în străinătate”, a confirmat Mihaela Ionică, coordonatoarea grupului, cea care a centralizat datele obţinute în cadrul colocviilor cu părinţii români. “Uneori noi, ca mame, ne-am identificat cu persoanele cu care discutam iar ceea ce m-a impresionat a fost că am văzut şi mulţi taţi care, după ce ne-au povestit prin ce au trecut fiii lor, au izbucnit în lacrimi”.
Altă generaţie "cu cheia la gât"
Simona Molţer ne-a descris câteva din tipologiile de părinţi cu care a vorbit. Mai întîi, spune, sunt cazurile cele mai “fericite”, ale părinţilor care au reuşit să-şi aducă fiii în Italia, alături de ei: “Au făcut sacrificii, i-au adus aici, dar acum trăiesc chiar câteva familii într-un apartament, o familie de patru, cinci persoane într-o cameră. E o altă generaţie “cu cheia la gât”: copiii merg singuri la şcoală, se întorc acasă singuri. Părinţii, în cele mai fericite cazuri, lucrează toată ziua, trebuie să-şi ţină slujba cu dinţii, în vremurile de criză pe care le trăim. Din păcate, mulţi trăiesc ca şi în România, de la o zi la alta”. Cei care suferă sunt copiii, care nu au ajutor, nu reuşesc să se integreze la şcoală, se simt izolaţi de colegii lor, fără identitate: uneori, sunt şi discriminaţi de ceilalţi, victime ale unor “episoade de rasism din partea italienilor şi chiar din partea altor străini”.
Dureri fizice
Uneori, părinţii de povestesc că sunt chemaţi la şcoală de profesori, pentru că fiii lor se simt rău: “au dureri de cap, de stomac… la bază este suferinţa lor psihică, nevoia de a avea un părinte alături”. Mulţi părinţi, mai spun mediatorii culturali care au participat la proiect, au refuzat iniţial să vorbească despre problemele lor, “de frică să nu le fie luaţi copiii”. În afară de familiile reunite în Italia, mai sunt copiii lăsaţi în România, la rude. “Din păcate, nu sunt rare abuzurile sexuale faţă de copii, vinovaţii fiind chiar taţii sau unchii
minorilor, fete sau chiar băieţi, care rămân traumatizaţi pe viaţă”, spune Simona Molţer. Românca ne povesteşte un caz pe care nu-l va putea uita niciodată. Nu vrea să dea detalii care ar putea-o identifica pe românca protagonistă a celor întâmplate. O precizare: nu am reuşit nici noi să găsim o confirmare în presa din România cu privire la veridicitatea celor povestite de româncă, în cadrul colocviului cu mediatorii culturali.
Patru copii pierduţi
“A venit la întâlnirile noastre, stătea tăcută, dar la un moment dat nu a mai putut ţine în ea şi a povestit ceea ce urmează. A lăsat patru copii în ţară, cu tatăl lor şi a plecat mai întâi în Franţa, la muncă. Aveau în spate peste 20 de ani de căsnicie. Fata cea mare avea 13 ani şi a devenit în scurt timp mamă pentru frăţiorii ei mai mici. Tatăl lor a început să bea şi să-şi maltrateze copiii. Într-o zi, beat fiind, a venit acasă şi a început să-i ame ninţe cu moartea. Fata cea mare şi-a trimis fraţii în hambar şi ea l-a atras pe bărbat într-o cameră. Când nu mai era niciun pericol, s-a dus să-i aducă pe copii în casă, dar i-a găsit morţi de frig, îmbrăţişaţi. Fata s-a întors şi a scris o scrisoare mamei sale, în care îi spunea să nu mai vină, pentru că nu are la ce veni. Apoi a mai scris că se duce împreună cu ei şi a murit şi ea în aceleaşi condiţii. Femeia a ajuns în Italia, unde a cunoscut un alt bărbat, după câţiva ani.
A rămas însărcinată, dar după naştere nu a găsit puterea de a ţine copilul şi l-a lăsat în spital. Nu se mai simţea mamă. Tot ce am putut face a fost să o îndrumăm la un psiholog, pentru a putea primi o îngrijire adecvată”. Cazurile de sinucideri în rândul copiilor lăsaţi singuri de părinţi au atras atenţia presei, dar suferinţele celor mai muţi dintre copii sunt trăite, de cele mai multe ori, în singurătate. Cele mai multe mame suferă şi ele în tăcere, dar, spune Simona Molţer, mai sunt şi femei care, poate, au comis şi ele greşeli: “Nu toate avem suflet de mamă… iar cine nu este pregătit să fie părinte, poate ar trebui să-şi lase copiii în grija altor persoane, competente”.
În cadrul proiectului Pro Child, la care a participat asociaţia Spirit Românesc şi cu alte ONG-uri din România şi Italia, au fost organizate 134 de workshopuri, la care au participat peste 2700 de persoane, dintre care peste 2000 de români care locuiesc pe teritoriul italian. Din persoanele care au fost implicate în cercetarea sociologică, 40 au primit ulterior asistenţă din partea unor asistenţi sociali şi psihologi.
Miruna Căjvăneanu