Luca Lo Presti, de 52 de ani, președintele Fundației Pangea, este ceea ce se poate defini „un nebun”, scrie Il Giornale.
În anii ‘90, unul dintre puținii designeri dentari prezenți în Europa, a făcut armonioase chipurile alterate de moda gurii cărnoase prin intervenții delicate asupra danturii.
Apoi din senin a «adoptat» 262 de copii români și a dăruit asociaților săi cotele cabinetelor dentare. Actuala sa parteneră, Maria Luisa Pianegonda, a făcut aceeași alegere și îl urmează în întreaga lume, pentru a o schimba în bine. S-a dedicat voluntariatului, înființând fundația Pangea, care combate violența împotriva copiilor și a femeilor.
«Am înțeles că dacă tu vorbești despre multiplicarea pâinii și a peștilor, dar ai o viziune a miracolului, percepția ta e parțială. Însă dacă înțelegi metafora evanghelică și că două bucăți de pâine și doi pești pot hrăni mai multe persoane împărțindu-le, înveți împărtășirea și o viziune a vieții legată de iubirea și speranța unei lumi mai frumoase».
Și ai găsit această lume mai bună?
«Încerc să o construiesc. A fost un parcurs lung, început la optsprezece ani cu o călătorie în India, fără deplină conștientizare a realității totale pe care în schimb am început să o descopăr când urma să revin în Italia și, cu mama fiului meu, trecând pe jos pe sub podul care duce la aeroport un copil s-a apropiat cu mâinile întinse pentru a primi ceva. Ea i-a dat un obiect din rucsac și au sosit alții cărora le-am dat tot ceea ce aveam. Însă rămăsese o fetiță careia fosta mea iubită i-a dăruit pantofii pe care îi avea în picioare. Atunci am decis să rămânem. Ne-am întors în Italia după ce am traversat luni de zile India pe jos, descoperind realități inimaginabile. Mergeam dintr-o parte în alta, între timp am studiat, am devenit militar, am început să lucrez».
Când ai decis să-ți abandonezi munca?
«A fost un parcurs interior în care întâlniri și experiențe m-au dus către o nouă direcție. Îi datorez mult Selenei Galloni, care m-a dus în sediul Amnesty unde am înțeles că tot ceea ce am văzut până în acea zi avea un sens. Când știi că acolo există o încălcare a drepturilor omului, atunci trebuie să decizi ce e important de făcut. Am început să fac voluntariat. În timpul liber mă duceam ca cercetător în zone de război: Afghanistan, Pakistan, India, Nepal».
Când ai «adoptat» cei 262 de copii români?
«În 2002 m-am dus în România pentru a face o monitorizare cerută de Europa, care pusese la dispoziție mulți bani pentru închiderea unor instituții (orfelinate, ospicii) și reinserarea persoanelor în societate. Părea totul perfect. Astfel am plătit un șofer și i-am cerut să-mi arate ceva real. M-a dus la un orfelinat unde erau copii de la doi la unsprezece ani legați, murdari, subnutriți. Autiști din cauza torturilor suferite. Un infern pe care încă încerc să-l șterg din memorie. Simțeam durere și multă furie. Voiam să combat toate acestea».
Nu îți era teamă de represalii?
«Guvernul decisese să închidă acel loc. I-au aruncat afară pe cei două sute șaizeci de copii pentru a-i face să dispară. I-am auzit plângând la telefon, erau unii care urlau. Astfel, la impuls, am spus: ”Îi iau eu”. Odată închis telefonul aproape am leșinat. Am cerut ajutor lumii întregi. E numai o problemă de bani, îmi spuneau. Totul se rezolvă. Dar cum să găsesc banii?».
Dumnezeu îi iubește pe nebunii buni…
«Exact. Mi-au predat cheile și un registru cu fotografiile copiilor spunând că puteam să-i iau numai pe aceia. M-am dus să-i caut chiar și prin canale. Am recuperat o sută optzeci dintre ei, despre ceilalți nu am mai știut nimic. Vestea ajunsese în Italia și un prieten mi-a spus într-o zi să mă duc la o anumită adresă din Brera. Acolo un domn distins căruia îi voi fi veșnic recunoscător mi-a dat un cec de două sute șaizeci de mii de euro. Și odată cu acei bani a luat ființă fundația Pangea».