Bacău-Catania, avionul zboară lin. O mână de suflete, mai mulți români decât italieni se reîntorc la muncă pe insula binecuvântată de soare.
Ștefan și fratele lui Ioan vin de la Piatra-Neamt după ce o săptămână si-au rezolvat diverse probleme birocratice cu taxe mai mici. Au bagajele pline de cozonaci abia scoși de la cuptor, pasca de patru kilograme legată bine și câteva roate de caș proaspăt. Au pus la bagaj și lobodă, leuștean, mărar și ceapa verde.
E duminica dimineață și de la Catania au de mers puțin cu mașina unui prieten până la Paterno. De 8 ani lucrează la tăiatul pietrei vulcanice. Etna o vad de dimineața până seara. Ba uneori oftează cu năduf că praful negru murdărește tot.
E muncă grea la tăiatul uneia din cele mai rezistente pietre din lume, folosită în construcții, pavaje, grătare speciale, cuptoare. E grea tare piatra neagră. Au aparatură modernă, lamele aparatelor sunt mereu scufundate in apă fiindcă se înroșesc și aproape iau foc. Lucrează pe schimburi și uneori noaptea când sunt multe comenzi de la Roma, Milano, Torino.
Salariile sunt bune, 1600 și chiar 2000 de euro dar și riscurile sunt pe măsură. Praful negru se depune pe tine, îl inhalezi și te trezești bolnav de plămâni. Nu poți ține mereu masca pe față din cauza temperaturilor înalte. Au soțiile și copiii rămași într-un mic sătuc sicilian.
„Nu e cazul să încui ușa dar nici să fii prieten cu oricine. E bine să fii atent să nu deranjezi pe nimeni. Probleme îți fac mai mult românii decât italienii, încerci să-l ajuți cu un loc de muncă, apoi ori sunt puturoși, ori nu rezistă că ar mai bea un păhărel. Nu merge așa.
Noi am venit aici să muncim câțiva ani apoi să ne deschidem acasă ceva și să trăim liniștiți. Acum avem copiii mici, dar când ar trebui să îi inscriem la școală am vrea să fim la Piatra Neamț. Oraș curat, îngrijit, fără mari perspective pe piața muncii, dar vom inventa noi ceva să ne asigure traiul de zi cu zi. Cu bune, cu rele, o casă ne-am făcut, am mobilat-o cu strictul necesar deci a meritat să muncim aici, nu ca sclavi dar nici ca patroni. Ni s-a făcut contract, am fost plătiți și suntem mulțumiți”.
Cu gândul la România
Bogdan are 19 ani și e singur. A fost la Piatra Neamț la cele două surori mai mari ca el. Părinții lui stau în Sicilia de 11 ani și lucrează la o fermă de fructe de cactus la Piazza Armerina. El a venit în Italia la 11 ani și nu s-a adaptat deloc, la școală nu i-a plăcut așa că a abandonat-o repede.
„Veneau mereu asistenții sociali pe acasă, au încercat orice să mă determine să mă duc la școală dar mie nu mi-a plăcut. Părinții nu mai știau ce să facă. Până la urmă, cu chiu cu vai am terminat cu școala și am lucrat împreună cu ai mei. Din luna iulie până în decembrie se lucrează la ferme. Avem haine vopsite care sunt tari ca să nu pătrundă țepii de la cactus. Fiecare copac produce circa 100 de lădițe de fructe. Acum îi curățăm, îndepărtăm ramurile uscate, punem îngrășăminte la fiecare copac și îi udăm. La început mâncam din fructe, acum nu pot să le mai văd. Vreau să muncesc lunile în care se lucrează la fermă și restul timpului mi-ar place să stau la Târgu-Neamț. Dacă ai mei reușesc să strângă suficienți bani am putea să facem o fermă de animale în România și am putea trăi bine. Mie o să-mi pară rău după prietenii italieni și după paste!”
Prima dată în Sicilia
Maria are 57 de ani și e însoțită de o rudă. Vine prima dată cu avionul, dar a treia oară în Sicilia. Are 12 copii și trăiește la Rădeni, Vaslui. Îi iubește pe toți la fel, doar la nepoți are preferințe, la cei care au fost crescuți de ea. Are trei baieți lângă Berlin care lucrează de câțiva ani la un abator, are o fată la Constanța și una la Timișoara. Mai are doi acasă, cel mai mic de 14 ani se pregătește de liceu. Maria vine să dea o mână de ajutor fetei și celor patru nepoți care locuiesc lângă Trapani. Fata ei are un cancer și este internată într-un important spital din Palermo. Se teme pentru boala ei, se teme pentru soarta copiiilor ei.
„Eu am avut o viață frumoasă, m-am căsătorit tânără, m-am înțeles bine cu bărbatul, am lucrat până la Revoluție, apoi cu ziua, cum am putut eu și soțul meu. E greu tare cu munca prin părțile noastre. Dumnezeu știe ce va mai fi. O să stau aici cu nepoții că ginerele lucrează și o să mă duc la spital la fată când mă cheamă, că nu are pe nimeni acolo să-i dea un pahar de apă. Până la urmă au operat-o, au ajutat-o, i-au dat medicamente, cred că le e milă și la doctori de ea, că are 34 de ani. Boala nu mai întreabă câți ani ai. Nu mă gândeam eu că la bătrânețe o să mă pun pe drumuri prin țări străine. Abia îmi arasem grădina și vroiam să semen toate cele. Acum nu știu cât voi rămâne, dar soțul meu mi-a spus întotdeauna: „Copii, înainte de orice, copii!”
Crina Suceveanu
