„Ştiam că Berlusconi repatriază români”
„Il Manifesto” publică istoria halucinantă a unui român din Sânpetru, judeţul Timiş, fugit de acasă, răpit şi obligat să cerşească, care şi-a petrecut întreaga copilărie şi adolescenţă cerând de pomană prin Europa. Fugind de cei care îl exploatau, a aflat că în Italia Berlusconi repatriază românii şi s-a gândit că venind în Peninsulă, va reuşi să se reîntoarcă acasă. Dar a fost mult mai greu decât şi-a închipuit. Iată istoria lui Vadar Lăcătuş, povestită în paginile cotidianului “Il Manifesto” de Nadia Bovino, de la asociaţia Naga, asociaţie căreia i s-a adresat Vadar.
Aceasta este povestea cea mai incredibilă de care a aflat vreodată asociaţia Naga. Vadar soseşte la Naga în iunie 2010. Vorbeşte puţină italiană şi cu un puternic accent spaniol. Se prezintă a fi român, de origine, departe de România şi de familie deja de 18 ani, de când era copil.
Provine dintr-un sat pe care şi-l aminteşte bine. Îşi aminteşte şi familia: mama foarte dulce, tatăl violent, situaţia financiară a familiei care devine critică când tatăl îşi pierde locul de muncă. Şi îşi aminteşte că într-o zi blestemată, pe la vârsta de 7-8 ani, după una din nenumăratele scene de violenţă din casă, decide să plece de acasă, şi ia un tren care îl duce departe. Apoi, seara, înfometat şi departe de ai săi, este abordat de un grup de persoane care îl întreabă cum de este singur, îi oferă mâncare şi cazare pe timpul nopţii, promiţându-i să-l ducă acasă a doua zi. Din acea zi blestemată Vadar nu s-a mai întors acasă.
La cerşit
Cu siguranţă Vadar nu trece neobservat. Din cauza unui accident, şi-a pierdut un braţ şi poate tocmai acel braţ lipsă a făcut din el o „bucăţiţă apetisantă” pentru traficanţii de persoane. Un copil mutilat care cere de pomană poate întreţine familii întregi, şi astfel Vadar şi-a petrecut întreaga copilărie şi adolescenţă în mâinile răpitorilor cerşind prin Europa trecând prin Italia, Anglia, Irlanda şi Spania.
De-a lungul anilor Vadar reuşeşte să se elibereze de controlul răpitorilor numai pentru perioade scurte de timp şi la Roma reuşeşte să fugă. Este primit într-un institut, însă Vadar, la acea vreme de 15 ani, fuge şi ajunge din nou pe mâini greşite. Spune că acea fugă este lucrul cel mai stupid pe care l-a făcut vreodată, însă înapoi nu se întoarce. Şi astfel, fără documente, şi în totalitate la mâna exploatatorilor săi, Vadar îşi reia viaţa obişnuită: cerşit mărunţiş în vagoanele trenurilor, pe stradă în centrul oraşelor, în pieţe de cartier.
Încearcă să scape de controlul răpitorilor, însă este prins din nou şi bătut crunt. Fără speranţă, de acum resemnat, răscrucea în viaţa sa soseşte când, din motive pe care nici până acum nu le-a înţeles, poliţia spaniolă începe să-l ţină sub supraveghere. Vadar este mare acum, chiar dacă nu ştie câţi ani are, când îl arestează poliţia spaniolă. După două zile de interogatorii îşi spune adevărata poveste: răpirea şi anii de exploatare. Din acest moment se încheie pentru el faza cerşetoriei. Poliţiştii îl duc să i se facă radiografii şi astfel Vadar află că trebuie să se fi născut în 1985.
Ambasada din Spania nu l-a ajutat
Domnul “Nimeni”
În Spania Vadar îşi schimbă viaţă. Este primit de Comunitatea evanghelică Remar unde rămâne ani de zile, făcând curat în sediu, spălând vase, în schimbul hranei şi cazării. Însă Vadar nu vrea să rămână în Spania. Vrea să se întoarcă în România. îşi aminteşte numele localităţii în care trăia, Sânpetru Mare, şi îşi aminteşte şi numele şi prenumele părinţilor săi, ştie că are un frate şi o soră. Intră în contact cu ambasada României la Madrid. Îşi spune povestea şi solicită efectuarea unor căutări sau obţinerea unui document valabil pentru a se reîntoarce în România şi a face căutările de unul singur.
Merge la ambasadă de mai multe ori. De fiecare dată i se răspunde că nu au reuşit să-l identifice cu puţinele date furnizate şi îl invită să se întoarcă după o lună. Astfel anii trec şi Vadar continuă să fie Domnul Nimeni, fără vreun document de identitate.
Sătul de aşteptare şi deziluzionat de eşecuri, Vadar porneşte la drum fără documente. Soseşte la graniţa română unde este blocat. Încearcă să corupă poliţiştii, însă aceştia nu acceptă, şi îl resping la frontieră. Dezamăgit Vadar se întoarce în Spania, în obişnuita comunitate Remar.
Apoi, într-o zi, în februarie 2010, aude la televiziunea spaniolă o ştire care îl impresionează profund. Este un reportaj despre Italia, care explică politica italiană faţă de romii români. Se spune că Berlusconi îi retrimite în România pe toţi românii lipsiţi de documente. Este ocazia lui Vadar.
În circa două săptămâni Vadar se organizează şi porneşte la drum. Soseşte plin de speranţă în Italia crezând că italienii îl vor trimite în sfârşit acasă.
Poliţia italiană
Soseşte la Torino şi se prezintă imediat la Poliţie: „Bună ziua, sunt român şi nu am documente”. „Şi?” „Păi alungaţi-mă de aici, trimiteţi-mă în România”. „Aceasta nu e o agenţie de voiaj”.
Profund dezamăgit, Vadar trebuie să ia la cunoştinţă că, fără documente de recunoaştere, nu poate nici măcar să fie expulzat. Îi întreabă pe poliţişti ce trebuie să facă pentru a fi repatriat. Aceştia îi răspund că pentru a fi expulzat trebuie să comită ceva infracţiuni, specificând că infracţiunea trebuie să fie gravă. Îl sfătuiesc să fure ceva foarte valoros. El nu se simte în stare să comită o infracţiune gravă, însă le cere poliţiştilor favoarea de a-l acuza de una: „Vă rog, scrieţi că am ucis pe cineva, că am făcut ceva rău„. Poliţiştii, bineînţeles, refuză, îl dau afară din birou şi îl invită să se adreseze consulatului român.
Vadar este convins că nu va fi ajutat cu nimic de consulatul român. Aşa că nu se duce. Mai degrabă încearcă să-şi găsească o cazare. Comunitatea Remar există şi la Milano, şi astfel Vadar ajunge la Milano, la jumătatea lunii martie 2010, la vârsta presupusă de 25 de ani. Este găzduit în comunitatea evanghelică potrivit regulilor obişnuite. Şterge praful şi spală şi în schimb primeşte cazare şi masă. Şi acolo îşi spune povestea.
Este convins că niciun consulat nu îi poate da o mână de ajutor, însă nu renunţă la ideea de a se reîntoarce acasă. Începe să întrebe pe unii pe alţii, pe oaspeţii de la Remar, la cine s-ar putea adresa, şi un bolivian îi vorbeşte de Asociaţia Naga.
Sprijinul Naga
Vadar ajunge la biroul de imigraţie al Naga în iunie 2010. Cere ajutor. Vrea să se întoarcă acasă. Vrea un document. Vrea o bucată de hârtie cu numele şi prenumele său. Ce să facă? În primul rând se consultă un avocat, pentru a se verifica posibilitatea de a face cerere pentru obţinerea statutului de apatrid. Să fi recunoscut apatrid este important întrucât apatridul obţine un document de recunoaştere cu care poate călători.
Decidem să încercăm, însă imediat apar dificultăţi şi nu obţinem reprezentarea legală gratuită. Între timp viaţa cotidiană a lui Vadar devine grea. La comunitatea Remar există reguli de viaţă foarte rigide şi, la un moment dat, nu mai rezistă şi pleacă. Închiriază un loc de dormit şi reîncepe să cerşească, de data aceasta pe cont propriu. Noi cei de la Naga schimbăm strategia şi ne adresăm consulatului. Scriem povestea lui Vadar şi cerem ajutor consulului.
La consulat
După circa o lună, consulul ne convoacă direct la biroul său. Vadar este foarte fericit. Ne dăm întâlnire la Naga la 9.00 şi el soseşte la 8.00. „Este foarte important, vroiam sigur că nu ajung târziu”.
Consulul ascultă povestea spusă personal de Vadar. Anchetează, cere detalii despre familia lui Vadar, circumstanţe, date. Vadar relatează ce îşi aminteşte. Consulul se arată foarte optimist. Promite că va reuşi să îl identifice în circa două săptămâni şi că, în orice caz, şi în caz de neidentificare, promite că îi va elibera un document cu presupusa identitate, cu care să se ducă în România să facă căutări pe cont propriu. Vadar este în al nouălea cer.
Însă după circa o lună la Naga soseşte un fax succinct. Consulatul român declară că nu a reuşit să-l identifice pe Vadar. Când află el plânge şi spune: „Pentru prima dată simt că nu ştiu cine sunt”. Îi promit că nu ne vom opri. Îi dăm legitimaţia de utilizator Naga, cea pe care o au toţi pacienţii care se adresează ambulatorului nostru şi care, bineînţeles, nu are nicio valoare legală. La legitimaţia sa adăugăm o fotografie tip legitimaţie, atât cât să o facem puţin mai personalizată. Vadar o bagă în buzunar şi comentează: „Ştiu că nu valorează nimic, însă cu această legitimaţie simt că posed o mică identitate”.
Şi astfel, după câteva luni, prezentăm o nouă cerere pentru reprezentare legală gratuită, cu câteva documente anexate şi ţinem pumnii strânşi. între timp îi scriem din nou consulului. Îl întrebăm dacă, aşa cum spusese, este posibil să obţinem documentul cu presupusa identitate, pentru a-i permite lui Vadar să călătorească. Consulul de data aceasta întârzie să răspundă. Răspunde în schimb comisia pentru reprezentare legală gratuită… în mod pozitiv! Vadar este mulţumit. Îi atribuim un avocat şi el se întâlneşte cu acesta. Se poate depune cererea pentru statutul de apatrid.
Cautari pe Facebook si la „Chi l’ha visto”
Dar acum suntem decişi să parcurgem toate căile posibile. Printre altele ne gândim să facem noi înşine cercetări şi petrecem o după-amiază căutând pe internet despre familia lui Vadar. Cine ştie… poate sora sa o avea vreun cont pe Facebook… sau cineva din familie… Nu găsim nimic util. Trimitem câteva cereri de prietenie, cu povestea lui Vadar, pe Facebook… fără niciun rezultat.
Nu ne dăm bătuţi. Începem să ne gândim la presă şi la televiziune. Intrăm în contact cu un colaborator al emisiunii „Chi l’ha visto?” şi cu un jurnalist foto. Şi de data aceasta, aşa cum speram, ambii demonstrează mult interes pentru povestea lui Vadar. Contactele cu jurnaliştii durează câteva săptămâni şi, la momentul concretizării într-o întâlnire propriu-zisă, ne gândim că trebuie să informăm consulatul despre parcursul întreprins. Îi scriem consulului că televiziunea şi presa scrisă se interesează de tânărul Vadar.
În acest punct consulatul îl convoacă pe Vadar şi îi comunică că i-au găsit familia în localitatea indicată de el. Mama este în viaţă şi locuieşte în aceeaşi casă în care locuia el pe când era copil.
Permisul de trecere
Consulul îi predă lui Vadar Lăcătuş un document de călătorie pentru a se duce în România. Acest permis de trecere este cu mult mai frumos decât legitmaţia de la Naga. Conţine adevărata sa dată de naştere: 19.01.1984. Vadar descoperă astfel că are aproape 27 de ani. Este fericit. Acum ştie cine e şi are în buzunar adresa casei sale. Îi informăm pe jurnalişti despre finalul fericit, şi aici s-ar putea încheia povestea. însă există o continuare.
După câteva zile telefonează jurnalistul care a intrat în contact cu televiziunea română, unde există o emisiune asemănătoare cu „Chi l’ha visto?”. Spune că televiziunea română a găsit-o pe mama lui Vadar, care îl aşteaptă cu braţele deschise. Jurnalistul italian s-a decis să-l însoţească pe Vadar în România personal, şi să imortalizeze momentul.
Vadar şi jurnalistul zboară pe 7 ianuarie dimineaţa spre România şi după-amiaza Vadar soseşte acasă, urmărit de camerele de televiziune româneşti, Însoţit de primarul din localitatea sa, şi îşi reîmbrăţişează în sfârşit mama.
Mama lui Vadar, doamna Dominica, varsă râuri de lacrimi şi totul este transmis la televiziunea română în două emisiuni, cea din aceeaşi seară şi a doua zi, cu milioane de telespectatori înlăcrimaţi… Apoi sosesc, fratele, sora şi… un nepoţel.
Doi Vadar
Vadar este entuziasmat. Mă sună: „Ştii? Am un nepot… e foarte frumos… se numeşte Vadar! Mama mea a vrut să se numească aşa pentru că mă credea mort şi vroia un alt Vadar„.
Astfel acum există problema diferenţierii unui Vadar de celălalt. în familie îi cheamă Vadar mare şi Vadar mic… Aşadar, Vadar s-a întors acasă. De la momentul în care s-a hotărât să se întoarcă au trecut 5 ani: o ruşine. Acum, camerele de filmat fiind oprite, Vadar se va putea bucura de afecţiunea rudelor şi va putea începe să se gândească la viitor… Povestea sa se încheie pentru moment aici. Este atât de deosebită încât trebuia povestită. Fie ca finalul fericit să fie de bun augur.
Autoarea textului, Nadia Bovino, este voluntar la Naga din Milano, asociaţie de asistenţă socio-sanitară şi pentru drepturile cetăţenilor străini, romi şi sinti
