Alexandru Chiriță lucrează de 15 ani ca asistent medical la cel mai cunoscut spital din Milano. Este căsătorit cu Ligia, are o fetiță pe nume Laura și este pasionat de muzica religioasă, fiind compozitor și interpret. Studiază la Facultatea de Teologie Baptistă din Bucuresti, la distanță; la Milano frecventează Biserica evanghelică.
Alexandru se numără printre luptătorii învingători cu “virusul incoronat”.
Mărturisirea lui este teribilă; a acceptat acest interviu doar pentru a face cunoscut celor care nu cred în existența virusului experiența lui, dar mai ales încercarea extraordinară pentru care îi mulțumește lui Dumnezeu.
Cum s-a întâmplat să vă îmbolnăviți?
«Era spre sfârșitul lunii februarie; mergeam pe jos circa 3km la serviciu, ca sa slăbesc, având puțin peste 100 de kg. Citisem tot ce apăruse despre acest virus si nu mă temeam mai mult decât necesar, lucrând mereu în contact cu diverși bolnavi contagioși cu diverse boli.
În plus, lucrez pe secția de dializă. Era o perioadă puțin răcoroasă și mă imbrăcam lejer, așa încât am crezut, la început, că am răcit.
Însă în trei zile mi-am dat singur seama că simtomele nu sunt cele ale unui banal guturai, așa încât m-am dus împreună cu soția la spitalul la care lucrez, sunând înainte.
Analizele mi-au fost făcute imediat, am așteptat împreună cu altii rezultatele, care au sosit a doua zi. A fost confirmat diagnosticul. »
Cum ați reacționat pe loc?
«Eram liniștit si mi-am spus: ce o vrea Domnul! Am fost internat și s-a început terapia; am primit ajutor respirator care după trei zile s-a dovedit insuficient; medicul, in care aveam încredere, mi-a spus că voi fi întubat pentru trei zile.
Cunosc toate procedurile, așa încât mi-am dat acordul și m-am lăsat în mâinile colegilor, medici și asistenți, instrumentele lui Dumnezeu; oamenii aceștia au studiat și s-au pregătit să se pună în slujba oamenilor, să le aline suferințele; am avut chiar asistenti români care m-au îngrijit, pe lângă colegii italieni.
Mă rugam și știam că Dumnezeu ține controlul și că Este cu mine. Mi s-a spus că după câteva zile de la intubare lucrurile s-au agravat.
Am fost pus cu fața în jos pentru a ușura activitatea plămânilor si sedat drastic. Am fost pus pe un pat cu gheață pentru a putea scădea febra.
Mi-au povestit colegii care s-au temut de câteva ori că mă pierd. Cred că le-a fost foarte greu soției și fetiței, precum și celor de acasă, tuturor cunoscuților care s-au rugat mult pentru mine; nimeni nu mă putea vizita; când s-a decis treptat reducerea sedativelor, aveam stare de veghe; îmi aduc aminte precis un vis: vâsleam pe o barcă într-un lac, o mare limpede, spre un apus minunat, cu un soare portocaliu; eram senin și bucuros de frumusețe; deodată au apărut niște valuri care m-au împins la țărm.
Interpretarea mea, umilă, este că nu este timpul, Dumnezeu crede că mai am de făcut lucruri aici, să mă mai pocăiesc și ca urmare, nu pot să mă duc înainte.
Evoluția mea a fost foarte bună și iar spun că a fost mâna Domnului. Medicii au fost ca niște îngeri; uneori ne legăm de faptul că doar cei care merg la Biserică ajung în Cer! Cum s-a spus, vom fi surprinși de cine va ajunge în Rai, când vom ajunge acolo.»
Între vis și realitate, medicii și asistenții v-au fost mereu aproape?
«Am văzut oameni extraordinari, medici care au venit lângă mine infectat, costumați cu două rânduri de costume speciale, măști, viziere, două rânduri de mănuși, innădușiți de îmbrăcăminte, îmi strângeau mâna, îmi umezeau buzele cu un pansament, și îmi spuneau: suntem aici, cu tine; nu trebuie să te sperii. Oameni care au știut să înlocuiască familia: Dumnezeu a pregătit oameni în fiecare loc.
Dar e bine că s-a întâmplat în primele săptămâni ale pandemiei fiindcă după aceea, când s-au aglomerat secțiile Covid și terapiile intensive deja mărite, colegii mei au fost supuși unui stres imens.
Lucrau ture peste ture, unii s-au îmbolnăvit, alții s-au prăbușit psihlogic, alții au rămas să se trateze acasă; nu la toți a fost aceiași formă agresivă ca în cazul meu, să ajungă intubați, dar au fost mulți cu simtome medii sau lejere, cei gravi fiind internați.
Jumătate dintre colegii mei au rămas acasă; spun acest lucru fiindcă mulți încă mai cred că noi glumim și nu știu cum să le spun, mai clar. »
Cât ați rămas internat? Ce anume v-a lipsit?
«47 de zile de spitalizare, din care 14 zile în reanimare, 20 de zile pe secția specială Covid, restul pe secția de recuperare; numai Dumnezeu știe să facă lucrurile așa, să mă vindece, să rămân fără sechele.
O amintire care îmi va rămâne toată viața este setea, setea de apă; îmi astâmpărau setea cu o apă gelatinoasă, așa este procedura ca să evite pericolul să îți pătrundă apă în plămâni.
Eram însetat și două zile am refuzat apa gelatinoasă; știți cum se zice, Dumnezeu nu îți dă mai mult decât poți duce. În ispita asta pe care Diavolul o dă, Dumnezeu a văzut că sunt la limita forțelor.
În una dintre seri a venit un asistent nou care mi-a adus cina; greșise cu mâncarea care nu era frulată și pe când își cerea scuze, s-a întors și eu am păcătuit; am furat o sticla de apă și am ascuns-o. Am băut-o pe toată, încet, încet. A doua zi mi-am mărturisit păcatul doctoriței.
Nu mi-a lipsit nimic, toti colegii din spital încercau să nu îmi lipsească nimic. Mi-era tare, tare dor de copil și de soție. Oricum, primesc telefoane de la colegi și fiecare îmi mai povestește ceva despre mine: uneori cântam psalmi; o colegă mi-a spus că ea s-a îndepărtat de Dumnezeu când și-a pierdut un frate; dar auzindu-mă pe mine că nu încetam să mă rog și văzând evoluția mea și-a reconsiderat simțirea. Bine că vorbeam în Psalmi, că cine știe ce poți vorbi la febră, de mă făceam de minune…
Cu ce gânduri ați rămas după acest calvar?
«Această experiență m-a învățat că nu suntem nimic fără Dumnezeu; când m-am trezit pe patul de spital fără nici un act, dezbracat și îmbrăcat cu o cămașa de la spital că nici pijamale de acasă nu aveam, fără telefon, fără bani, fără nimic…mi-am zis: uite, ce este omul!
Uite, acum câteva zile eram grozav, puternic, rupeam copacul dintr-o lovitură,și acum sunt într-un pat fără să am putere să mă ridic; după două săptămâni de terapie intensivă nu te poți ridica sau să umbli!
După alte două săptămâni am putut să merg și încă acum sunt slăbit, am pierdut și 14 kg așa cum îmi doream în februarie;(*rîde), mâinile încă nu le pot folosi din cauza leziunilor la tendoane… Totul este o încercare, pot să mă apropii mai mult de Dumnezeu, pot să dau mărturie.Nu încetați să vă rugați și să nu încetați să vă întreceți în a face voia lui Dumnezeu.»
Cum ați defini acum ceea ce simțiți?
Psalmul 16:8, “Am necurmat pe Domnul înaintea ochilor mei: când este El la dreapta mea, nu mă clatin”- (Sfânta Scriptură, în traducerea lui Dumitru Cornilescu).
Crina Suceveanu
Înscrie-te pe pagina noastră de Facebook: GAZETA ROMÂNEASCĂ