Elena Nemeş, româncă stabilită în Italia de peste 20 de ani, are darul de a povesti fragmente din viaţa ei în aşa fel încât ţi le poţi imagina ca pe un film, desfăşurându-se în faţa ochilor. Este optimistă şi plină de viaţă: îţi dai seama imediat că este o luptătoare.
În Peninsulă, a muncit din greu, împreună cu soţul ei, pentru a-şi creşte unicul fiu şi pentur a-i asigura un viitor mai bun. Când s-a apropiat de pragul celor 60 de ani, şi-a cultivat, în puţinele momente de singurătate, pasiunea pentru scris.
A început să scrie poezii, în limba italiană. Într-o zi, un bun prieten scriitor, a invitat-o să-şi citească versurile în cadrul unui cerc literar. Aşa s-a născut volumul bilingv „Pensieri sparsi”, o culegere de 30 de poezii lansată în mai multe oraşe din Campania şi care, în curând, va fi prezentată şi în România.
Bucureşti- Telese Terme „solo andata”
Elena Nemeş şi-a petrecut prima parte a vieţii la Bucureşti şi a fost printre primii români care au emigrat în Italia, la scurt timp după revoluţie. În România a lucrat în domeniul „informatică şi calculatoare”. După revoluţie, ea şi soţul ei, de profesie economist, şi-au dat seama „că nimic nu s-a schimbat”, aşa că au hotărât să emigreze, împreună cu fiul lor, în vârstă de 13 ani. A ajuns în 1991 la Telese Terme, un cătun din regiunea Campania. Elena Nemeş avea 38 de ani.
Ajunsă la Telese Terme, a văzut sub ochi ei cum satul de adopţie a crescut de la an la an, până la a deveni aproape un oraş. „Da- sperăm cu toţii ca Telese să obţină rangul de oraş, acum îndeplinim toate condiţiile”- spune cu mândrie.
Dificultăţile
La început, nu a fost uşor. „Integrarea a fost grea, am luptat pentru a găsi un loc de muncă. Am reuşit pentru că am fost mereu cinstiţi şi am început să fim apreciaţi la servici. De la munca la birou, Elena a trecut la cea fizică, grea. A asistat bătrâni, în timp ce învăţa limba italiană din mers. „Am avut o grămadă de locuri de muncă, după cum spunea tatăl meu, numai drac şi popă nu am fost”.
Unul din cele mai grele momente a fost când s-a îmbolnăvit şi a fost internată, iar familia pentru care lucra a făcut o colectă pentru a o ajuta: „au strâns peste un milion de lire, pe atunci era mult”, îşi aminteşte.
Sacrificiile soţilor Nemeş nu au fost în zadar: fiul lor le-a adus cele mai mari satisfacţii: „ era printre cei mai buni la şcoală, încă din primii ani. Acum e un profesionist afirmat. Când a terminat liceul, îşi dorea un scuter, ca toţi colegii lui. Am strâns bani şi, cu sacrificii, i-am cumpărat o bicicletă nouă. Încă o mai avem!”.
Poeziile
Poate că poeziile Elenei ar fi rămas într-un sertar, ascunse, dacă un prieten italian nu ar fi invitat-o să participe la o serie de întâlniri literare, la care veneau şi scriitori cu opere publicate, din regiunea Campania. „Aşa am ieşit din găoacea mea. Intrând în legătură cu poeţi din Caserta, am reuşit să găsesc o cale de a mă exprima, de a mă elibera, aş putrea spune”. În doar nouă luni, Elena Nemeş a scris o sută de poezii.
„Sunt poezii simple, cu un limbaj familiar. Nu au un caracter ermetic, am urmărit doar să dau glas exploziei de sentimente pe care le-am trăit într-un moment sau altul al vieţii mele”.
Aşa s-au născut poeziile „Preghiera al vento” sau „Buona sera”, multe inspirate din viaţa de zi cu zi. Când pomeneşte de cea de-a doua poezie, ochii Elenei Nemeş se umezesc iar glasul îi tremură. „E o poezie dedicată mamei mele, la care am ţinut enorm de mult. Eram mici, eu şi fratele meu, locuiam într-un sat fără curent electric, în Ilfov. Mama aprindea lampa şi ne spunea, simplu: „Bună seara!”.
Poeziile au fost apreciate de un profesor universitar de filozofie, fost senator, căruia Elena îi solicitase o recenzie.. „Am găsit sponsori care au acoperit costul publicării, circa 1000 de euro”. Un văr din Oneşti, Alexandru Toma, tot scriitor, a aflat despre proiectul Elenei şi s-a oferit să traducă versurile în limba română.
Volumul „Pensieri sparsi”/ Gânduri împrăştiate, compus din 30 de poezii, a văzut lumina tiparului şi a fost prezentat în oraşul de adopţie şi ulterior la Caserta. În septembrie este prevăzută şi o lansare în România, la Oneşti.
„Am avut emoţii la lansare, în sală erau circa o sută cincizeci de persoane. O tânără din Belarus m-a urmărit în timpul ceremoniei, apoi a venit la mine şi mi-a spus că am fost o rază de soare pentru ea. M-a impresionat aşa de mult! Am devenit prietene!”
Când are timp liber, Elena Nemeş se aşează în faţa calculatorului şi îşi notează gândurile şi proiectele. A deschis un blog, prin care ţine legătura şi cu prietenii ei.
Am întrebat-o dacă se simte mai mult româncă, sau italiancă. „Jumătate- jumătate! Deşi am trăit prima parte a vieţii în haosul unei capitale, m-am obişnuit repede aici, până şi cu mirosul de apă sulfuroasă caracteristic! Când am venit aici, eram o localitate de 4500 de suflete, marea majoritate veniţi din alte părţi. Acum, suntem peste 7500. Cine ne cunoaşte, spune că suntem o familie „cu istorie în Talese” . Chiar aşa şi este. Acum, nu aş schimba Telese pentru nimic în lume!”
Miruna Căjvăneanu
