Maria Cristiana Tudose
Suntem mulți în Italia, fiecare cu o meserie care ne place plus minus. Suntem mulți plecați de acasă, dintr-o mie de motive pe care n-aș putea să le enumăr aici. Eram un copil când am plecat din țară, dar pot spune că prin ochii unui pui de om am reușit să înțeleg ce însemna acea schimbare pentru familia mea.
Astăzi, după ani buni în care am învățat să-mi spun părerea fără să-i jignesc pe ceilalți, după ce am descoperit ce înseamnă să lupți pentru a câștiga ceva, după ce am pășit încet în lumea adulților și m-am lovit și eu de greutăți, realizez câtă putere ascunsă se află în sufletul părinților mei.
Când eşti copil, este dureros să auzi că părinții tăi au fugit de greutățile din țară și că le-a fost mult mai ușor în străinătate; dar puțini știu ce înseamnă să stai departe de cei dragi, de casă, de locurile în care te simți sigur. De pe o zi pe alta ești nevoit sa pleci, dar nu știi încotro mergi, n-ai nicio siguranță, te îndrepți către necunoscut și tot ce vei face va depinde de tine.
Pentru că cei care judecă oamenii plecați în străinătate nu realizează cât este de dureros să stai printre străini, să te integrezi, să pleci de la capăt dar mai ales să nu ai pe cine te baza, să n-ai un sprijin, un om drag care să-ți spună: nu te preocupa, te ajut eu!
Este dureros să auzi că trebuie să taci pentru că atâta timp cât nu locuiești în România, n-ai dreptul la o părere. Este dureros să te mulțumești cu niște poze, să îți vizitezi rudele din când în când și să realizezi că totul se rezumă la bani; fiecare om plecat în străinătate n-a plecat de drag, a plecat pentru că nu a avut de ales dar a învins totul prin curaj și perseverență.
Vreau să scriu pentru doamnele care au plecat de lângă copii și familie pentru un salariu care să le ofere un trai decent; probabil au avut parte de multe compromisuri și în viață n-au primit întotdeauna respect, probabil de multe ori au uitat cât sunt de frumoase și importante, au uitat că au drept la odihnă, au uitat să mai ceară, zi de zi se trezesc și adorm cu familia în gând, muncind din brânci și încercând să facă cât mai multe economii pentru a-i ajuta pe cei rămași acasă.
Scriu pentru domnii care nu s-au bucurat de propria familie pentru că au fost nevoiți să plece pentru a pune o pâine pe masă, pentru că n-au primit nimic și din țărână și-au ridicat o casă, prin muncă au primit încredere și respect. Scriu pentru tații care au fost absenți la nenumărate serbări, cei care numără zilele până la următoare întâlnire și plâng serile de dor.
Au uitat ce înseamnă o masă înconjurată cu mulți prieteni și oameni dragi, au uitat să se bucure și au uitat să zâmbească. N-au uitat să mai spere, pentru că dragostea pentru cei dragi crește din ce în ce mai mult și oamenii cu suflet bun iubesc necondiționat. Scriu pentru domnii care zi după zi, cu mâinile aspre și obosite, se trezesc într-o cameră goală sau lângă alți colegi; pentru ei singura alinare sunt amintirile, pozele și telefoanele primite săptămânal.
Îmi amintesc demult un prieten de familie care a venit în vizită și scuzându-se, ne-a spus că trebuia să sune acasă pentru că promisese copiilor; l-am privit în timp ce vorbea și am rămas șocată: un om care părea de neînvins, puternic dar puțin obosit, s-a topit când a auzit vocea soției, ochii îi sclipeau și parcă se născuse din nou.
Doamnelor, domnilor, oriunde v-ați afla, să nu uitați că sunteți niște luptători și ați învins nenumărate obstacole, fără să vă dați seama. Ați reușit să priviți înainte, să căutați o soluție, ați renunțat la siguranța zilei de ieri pentru ceva mai mult. Fiți mândri de perserverența voastră, fiți mândri de reușitele voastre, aveți grijă de sufletul vostru, nu vi-l amărâți cu răutațile altora, nu ascultați ceea ce spune lumea, să nu-i credeți pe cei care nu se bucură cu și pentru voi, să nu-i ascultați pe cei care vă vor spune că un lucru este imposibil, plângeți când aveți nevoie dar întotdeauna trebuie să vedeți partea bună a vieții, pentru că de multe ori uităm că avem o singură șansă, apoi dispărem.
Știu, probabil veți spune că asta nu e viață, muncă și iar muncă, sacrificii peste sacrificii: corect, sunt oameni care nu fac nimic de dimineața până seara și își permit să batjocorească persoanele care muncesc cu demnitate. Da, i-am văzut și eu. Dar ei, față de voi, nu se aleg cu nimic, n-au speranțe, n-au reușite, n-au vise, n-au bucurie în ochi. Voi luptați și veți obține tot ce vă doriți doar prin muncă proprie. Fiți buni părinți, fiți oameni demni, zâmbiți și fiți răbdători. Se mai întâmplă să simți că nu poți: atunci să vă opriți, respirați adânc, odihniți sufletul și mușchii iar apoi, când vă simțiți pregătiți, plecați din nou pe drumul ales.
„Ca într-o horă, în viață să dansezi mereu cu fruntea sus.” – așa spunea cândva străbunicul meu drag.
De același autor: blogul Eu sunt femeie
