Giuseppe Sergio Balsama
Uneori a defini, a descrie un artist nu este deloc o sarcină ușoară, mai ales când dai peste personalități precum Camilian Demetrescu, care și-a lăsat puternic amprenta în istoria umanității, contribuind la creșterea acesteia: un pictor, sculptor, scriitor, istoric de artă, dar mai ales un maestru spiritual care a luptat mereu spre transcendență și sacru.
„Arta actuală a lui Demetrescu” scria despre el Mircea Eliade, marele său prieten „pare să se ofere unui om contemporan amenințat să-și piardă treptat toate libertățile… Demetrescu crede că, redescoperind aceste semne simbolice și descifrându-le sensul ascuns, omul de astăzi ar putea coborî la sursele arhetipale ale experienței umane, pentru a-și înțelege mai bine destinul”.
Prin nenumăratele sale lucrări, care mărturisesc stilul său artistic original și personal, mereu plin de semnificații ale credinței, dragostei și frumuseții, a reușit să surprindă cele mai intime expresii ale ființei umane.
Un intelectual cult și rafinat care nu obosea să repete, într-un limbaj simplu și direct, că „arta aduce lucruri bune și frumoase”. La fel și creațiile sale, care posedă abilitatea rară de a comunica un mesaj spiritual puternic, evidențiind puterea ființei umane și sacralitatea să.
Italia a pierdut un mare artist: românul Camilian Demetrescu
„Era un om de credință”
„Era un om de credință” își amintește emoționat ambasadorul României în Italia George Bologan care îl cunoștea personal pe Demetrescu „de multe ori, când îl întâlneam, vorbeam despre libertate, despre ce putea oferi Italia, cu tradiția ei democratică, României. Cred că Panteonul românilor iluștri s-a îmbogățit după moartea acestui mare binefăcător al umanității”
A cerut azil politic în Italia
Născut în România în 1924, unde a desfășurat activitatea sa de scriitor și istoric de artă în presă și la radiourile și televiziunile de stat, s-a mutat în Occident în 1969, solicitând azil politic în Italia.
Atât de mare este amintirea lui Demetrescu încât, la zece ani de la moartea sa, s-a dorit aducerea unui omagiu uneia dintre cele mai influente figuri din istoria artistică și culturală românească și italiană, dedicându-i o expoziție cu cele mai semnificative și reprezentative lucrări ale sale.
Omagiu adus unui mare artist
Cu această ocazie, curatorul evenimentului Cornelia Bujin a expus, în Sala del Cenacolo din Vicolo Valdina, la Camera Deputaților, în perioada 21 decembrie 2021 – 14 ianuarie 2022, lucrările maestrului referitoare la perioada figurativă și sacră, în timp ce în incinta Academiei Române din Roma și a Galeriei Naționale de Artă Modernă și Contemporană, în perioada 12-31 ianuarie 2022, cele ale perioadei abstracte.
„Prin această inițiativă, încă o dată, România” a subliniat directorul de programe al Accademiei di Romania la Roma, profesoara Oana Boșca Mălin, „ca și în alte ocazii anterioare, a încercat, în cel mai frumos sens al cuvântului, să se reapropie, să recupereze de drept personalitatea artistică a lui Camilian Demetrescu.
Am făcut acest lucru cu expoziția din decembrie 2004, organizată în prezența maestrului, și în 2019, cu proiecția unui film documentar care îi este dedicat. La fel și astăzi. Trei locații în care am dorit să propunem un omagiu adus unui mare artist, uneia dintre cele mai importante figuri ale exilului românesc din străinătate.”
Tapiserii donate Vaticanului
Dintre numeroasele expresii artistice ale lui Demetrescu, o mențiune deosebită o merită tapiseriile sale, donate Vaticanului și amplasate permanent în sălile adiacente Sălii de audiență Paul al VI-lea; rezultatul unei munci de o viață exclusive pe care l-a împărtășit cu iubita sa soție, Mihaela.
„A-l considera pe Camilian doar un artist plastic”, subliniază soția sa, „este un eufemism. Ca mulți alții, s-a exprimat cu toate darurile pe care i le-a dat Dumnezeu: scrisul, cultivat continuu cu ironie și cultură; desenul cu vârful fin al inteligenței, culoarea ca și cum ar fi propriul sânge folosit ca plâns sau mângâiere, mâinile ambidextre; curiozitatea ca foame niciodată satisfăcută; conștiința, cea mai incomodă dintre toate, care îi ardea măruntaiele, îndrăgostită de țara lui. Am trăit aproape de acest om timp de 48 de ani și am învățat totul de la el, de parcă aș fi urmat multe universități”.
Un artist italian de origine română
Rep: Doamna Mihaela Demetrescu, cum a apărut inițiativa organizării acestei expoziţii cu opere atât de importante ale soțului dvs, în trei locații diverse din Roma?
Mihaela Demetrescu: «Camilian e considerat un artist italian de origine română. În Italia senatorul Federico Mollicone a propus expoziția lui Camilian şi Senatul a decis imediat ca opera şi personalitatea artistului să fie amintit la nivelul cel mai înalt la 10 ani de la plecarea lui dintre noi.. Palatul Valdina şi biserica Senatului au expus opera simbolica în apărarea sacrului.
Academia Română din Roma a expus o parte din opera abstractă, iar Muzeul de arta Modernă a expus masca lui Zamolxis.Nu e prima oară că reuşim să ducem la bun sfârşit o acțiune așa de complexă şi prin alegerea colaboratorilor. Îmi amintesc în timpul vieții lui Camilian, în anul 2000, o retrospectivă cu 300 de opere, organizat de același Mollicone, lucrări care apoi au sosit în 2004 la București din dorința lui Pin Caramitru pe atunci Ministru al Culturii.
Ce perioade din expresivitatea artistică a lui Camilian ați dorit să evidențiați prin expunerea unor lucrări în cele trei „locații” diferite?
M.D.: «În cele trei „locații” alese de organizatorii omagiului făcut lui Camilian, este expusă o mică parte din opera lui Camilian, dar capabilă să recreeze varietatea direcțiilor în care s-a aventurat maestrul, experimentând tot ce tehnica îi punea la dispoziţie: de la artă abstractă de început până la tapiserie şi desene în apărarea sacrului, opere alese cu grije de fiul mezin Emanuel ca să-şi reprezinte tatăl.»
Ce a reprezentat România și tradițiile în artă și viața acestui exil intelectual?
M.D.: «Este o întrebare enormă. Cine l-a cunoscut știe ce a însemnat exilul lui Camilian. A trebuit să scriu o carte ca să cuprind cei 21 ani, în care nu a fost o zi lăsată de Dumnezeu în care să uite de ce s-a exilat, dar şi ce datorie are faţă de cei rămași în țară, alternând articolele de denunț al regimului cu orele în atelier sau la masa de lucru studiindu-şi maeștrii.»
A-l considera pe Camilian un artist plastic e reductiv.
Mihaela Demetrescu
„A-l considera pe Camilian un artist plastic e reductiv. Ca mulți artiști s-a exprimat prin toate mijloacele care-i fuseseră date în dar de Dumnezeu: scrisul pe care l-a cultivat fără întrerupere cu ironie și cultură, desenul cu mâna creionului ascuțită de inteligență, culoarea pe care o avea în sânge, folosind-o ca strigăt sau ca mângâiere, mâinile care modificau tot ce nu avea semnificație, curiozitatea ca o foame niciodată astâmpărată. Și cea mai incomodă dintre toate, conștiință, care i-a ars măruntaiele îndrăgostit de țara sa.” scriu în cartea Mihaela e Camilian abia editată de Adolfo Morganti în editura Il Cerchio”
O relație de prietenie reciprocă l-a legat pe soțul dvs. de marele istoric al religiilor Mircea Eliade. Cât de mult au influențat producţia artistică dimensiunea religioasă și cercetarea spirituală?
M.D.: «Cu Mircea Eliade a început totul la Paris, în ultima expoziţie de artă abstractă. În cartea EXIL (publicată la Bucureşti de editura Albatros) Camilian descrie drumul parcurs de la artă abstractă la ultima fază în apărarea sacrului:
”Când am ajuns în occident nu știam că pentru a-l cunoaște cu adevărat trebuia să-mi întorc privirea de la vâltoarea cotidianului opulent și fascinat de tentațiile imediate, pentru a căuta într-o penumbră interzisă, săgețile ascunse care să mă îndrepte spre depozitele de comori sau de orori găzduite în imensul hipogeu al conștiinței occidentale.
Dezmeticit din prima beție a libertății, în care „stafiile realismului socialist” din cei 25 de ani de pictură bâjbâită pe miriștea marxistă a esteticii de partid piereau fulgerate de libertatea de a face orice, răsplătit de succese și elogii culturale sau negustorești, m-am trezit în fața unui om occidental, paradoxal și grăbit, pe care nu reușeam să-l descifrez.
Eram liberi și eu și el, să ne spunem ce gândim, dar nu izbuteam să ne înțelegem. Din vina cui? Fără îndoială din vina mea. Trebuia să-nvăț a-l cunoaște…..
Instinctiv am început să dau la o parte locurile comune și să caut dedesubturile, atras mai ales de anti-modă…
Bănuiam spre ce trebuia să mă îndrept, mă atrăgea necunoscutul subteranelor, dar nu mi se deschidea nici o poartă prin care să intru în altceva.
Formele topografice neeuclidiene pe care le cultivăm de câțiva ani în sculpturi și serigrafii încep să capete inflexiuni neașteptate, împinse dinăuntru de conținuturi noi: depășisem jocul estetic și intrăm în cunoaștere; dar cât eram de departe încă de miezul acelui altceva…fără Mircea Eliade, fără extraordinară anatomie a miturilor de el revelate, nu m-aș fi putut apropia de lumea simbolurilor.
De la Burckhardt simțeam că o altă poartă trebuia deschisă, un prag mai adânc trebuia trecut. Citisem și recitisem ”Nouăsprezece trandafiri”, fantastica povestire a lui Mircea Eliade, unde apropierea Cristo-Orfeu mă tulbura și mă speria, când am împins cu nerăbdare a treia poartă: ” Initiation a/ la symbolique romane”, cartea providențială pentru mine a Mariei Magdaleine Davy, de la care am învățat aproape totul despre simbol. Prin ea am pătruns în atelierul miraculos al artei romanice……..
Dar în jurul meu trepida tumultul contemporan… Am intrat uimit în cartea de foc a lui Rene Guenon ”Le regne de la quantité et les signes des temps” Cum aș fi putut să-l cred pe Guenon/în viziunea lui despre declinul omenirii ca o” îndepărtare graduală de la început” o cădere spre stadiul ultim al ”cantității pure, golită de orice distincție calitativă”!
Fără să fi înțeles mai întâi prin Mircea Eliade ce înseamnă în fond acel” început” definit de el prin miticul” illo tempore”?
Cu Guenon, care era pentru mine un fel de Marx de-a-ndoaselea, un critic sever și lucid al lumii moderne, dar stând pe o poziție spiritualistă, începeam să deslușesc drama condiției omului de astăzi.
Și pentru a pătrunde mai profund în labirintul acestei condiții umane, să ajung acolo unde este pecetluită soarta artistului contemporan, victimă dar și agent al cuantificării exasperate, trebuia să mai găsesc o poartă.
Mi-a deschis -o Sedlmayr, fondatorul școlii istoriografice din Viena, cu a sa” Pierderea centrului””! Un eseu-fluviu despre declinul lumii moderne contemplat în oglinda artei pe care a produs-o, de la sfârşitul rococoului până la” transavanguardia” și” post artă” a zilelor noastre.
Unde mai evident s-ar putea constata declinul spiritual al omului modern decât în artele pe care le practică? Arte din ce în ce mai îndepărtate una de alta, separate și înghețate într-o specializare extremă, într-o automatizare disperată care nu e altceva decât pierderea centrului cosmic, divin, care asigura unitatea corală a marii arte medievale oglindită în catedrale. Pierderea acelei prezențe a sacrului în existența cotidiană a lumii, pe care Eliade a botezat-o… hierofanie.
Și când imaginea revelatoare… mi-a pus în față un Cristos asemuit de Eliade cu hierofania supremă, am înțeles în sfârșit în ce consta cu adevărat tragica pierdere a centrului de care vorbește Sedlmayr. Ajunsesem în camera secretă, în acea ultimă instanță a dezastrului care a pustiit condiția umană. Speranța... era… proiectul marii întoarceri. Acea întoarcere pe care Mircea Eliade a propus-o și a trăit-o în toată opera lui.”
Masca lui Zamolxis
Ce emoții profunde a stârnit în dumneavoastră amintirea maestrului, la zece ani de la dispariţia sa?
M.D.: «În acești 10 ani de la dispariția lui Camilian, am făcut zeci de expoziții în multe orașe ale Italiei, şi multe din operele expuse sunt în casa noastră şi le văd zilnic, dar azi un eveniment cu adevărat excepțional e acela de a vedea expusă la loc de cinste Masca lui Zamolxis în Muzeul de artă modernă din Roma, după 45 de ani de la Quadrienala din Roma, unde a fost expusă ultima oară în 1977, pentru care aduc mulţumiri directoarei Cristina Colu.
Sunt mereu întrebată cine e Zamolxis şi de ce o mască?
Dumnezeu nu are chip şi un artist poate să-și imagineze doar o mască. Am putut să expunem două variante ale măştii din cele 4 făcute de Camilian una la GNAM şi alta la Academia română din Roma,
Dar o emoţie deosebită am avut văzând modul aerisit şi inteligent cu care arhitecta Cornelia Bujin a ştiut să pătrundă în tainele maestruliui şi a operie sale. O alta bucurie am avut-o să o descopăr pe Oana Basca Mălin şi să înţeleg că am cui dă ştafeta vieţii mele. Ştiu că băieţii mei fac parte dintr-o generaţie demnă de toată încrederea.»
„S-a străduit să-și planteze rădăcinile românești în pământ italian”
Locuiți de 53 de ani în Italia și vorbiți perfect românește – dvs, dar și cei doi fii – Camilian şi Emilian. Să înţelegem că limba maternă nu se uită niciodată?
M.D.: «După cum ați constatat, băieții noștri Camil şi Emanuel vorbesc bine românește din dorința lui Camilian de a-i face români, chiar dacă născuţi în Italia.
Caracteristică de combatant politic a lui Camilian în timpul comunismului a făcut ca viaţa noastră să fie dificita, dar în cele mai mici amănunte ale cotidianităţii, el s-a străduit să-și planteze rădăcinile românești în pământ italian.
Casa noastră e o Dacie cu mobilă făcută cu mâinile noastre din lemn românesc, înconjurată din toate părțile de o Italie primitoare.
Am știut de la început că trebuia să ne merităm primirea, şi Camilian a dus cu el demnitatea, care i-a fost recunoscută de la cel mai înalt politic sau intelectual, până la cel din urmă prieten țăran din satul care ne fusese predestinat, reconstruind o bisericuţă abandonată de două secole şi decodificând simbolurile a zeci de biserici şi catedrale romanice italiene.»
Aniversarea nașterii lui Nicolae Iorga în Italia: carte republicată după 110 ani
Există anumite tradiții/obiceiuri românești pe care le păstrați și în prezent după atâția ani de Italia?
M.D.: «Probabil ca bucătăria românească nu am putut să o inlocuioesc cu cea italiana şi obiceiurile pe care le-am adus sunt prezente şi în viaţa nurorilor mele. Deşi mă rog neîncetat şi sper ca voi putea trăi şi un astfel de eveniment, nu am avut bucuria unui Paste comun cu catolicii şi de aceea eu şi familia mea sărbătorim un Crăciun comun şi de două ori Sărbătoarea Paştelui.»
Când mergeți în România, ce vă place să faceți?
M.D.: «Să-mi văd prietenii, care sunt din ce în ce mai puţini şi doi nepoţi pe care din fericire îi mai am. Mă duc des la Braşov, unde m-am născut Acum doi ani am fost să revăd Mănăstirile din Bucovina în amintirea primului voiaj în ţara cu Camilian, locuind la Văratec.»
În toți acești 53 de ani de Italia ați trecut deseori și prin „dorul de țară/casă”?
M.D.: «Da. Deseori.»
