Insula Sardegna a fost devastată în 18 noiembrie de ciclonul botezat „Cleopatra”. În 24 de ore au căzut precipitații cât în 6 luni. O adevărată „bombă de apă” au definit-o autoritățile. Cea mai afectată a fost zona Olbia.
Ciclonul a provocat 17 morți, între care mai mulți copii, și a lăsat fără adăpost mii de oameni. Daunele încă nu au fost evaluate complet, dar se vorbește de miliarde de euro. Guvernul a decretat starede urgență în zonele calamitate.
Oamenii au fost luați de puhoaie cu mașini cu tot, s-au înecat sau au fost înghițiți de găuri formate în pământ.
Paula Mitrache, cunoscută ca artistă și președintă a asociației Dacia Nicolaiana, a fost martoră la stihiile naturii. După ce a locuit foarte mulți ani la Bari, Paula Mitrache s-a mutat în Sardegna. Iată mărturia ei dramatică din mijlocul ciclonului.
«18 noiembrie 2013… Ciclonul Cleopatra… Sardegna … Mai exact Olbia… ora 16.30… Stop… Am crezut că se despică pământul în două și ne înghite…
Doamne, ajută-ne Doamne! Păcat că frica ne amuțise strigătul… Oricum din varful dealului unde este situată căsuța mea nu m-ar fi auzit nimeni, ba mai mult, singurul meu ajutor de nădejde, Artů – cățelul meu – a început să urle de parcă anunța sfârșitul lumii… Și așa a fost pentru unii…
Doamne, să-i iei în paza ta, că erau nevinovați, copii de doi și trei ani, părinți, bunici, toți s-au dus, i-au înghițit apele. La 16.30 cerul era negru și greu… Din când în când trăsnetele și fulgerele despicau cerul în două, iar căsuța se mișca de parcă voia să o ia la vale… Din munți coborau pietre și pământ, iar eu priveam pe geam marea înveninată și Olbia, care striga ajutor…
Râurile au ieșit din matcă, digurile s-au rupt, iar casele oamenilor au fost inundate. Apa a distrus tot în drumul ei… Șoselele s-au despicat în două, au înghițit mașini și oameni. Am trăit o noapte de coșmar…
Imaginați-vă a doua zi de dimineață, soarele strălucea de parca nimic nu s-ar fi întâmplat. Mi-am luat curaj și am văzut ce nu-mi doresc să mai văd vreodată. Olbia îngenuncheată, sarzii în schimb nu. Ei sunt o nație aparte, umili, generoși, uniți cu o demnitate ieșită din comun. Sunt obișnuiți cu greul, ca toți insularii. Îi vedeai scoțând apa din subsoluri în liniște absolută, nu ridicau privirea. Din când în când îi auzeai spunând „eja…”
Amintiri
Eu am avut noroc cu prietena mea, Maria Forteleoni, care are un suflet imens și care m-a luat cu ea peste tot, am intrat în casele oamenilor cu mături, ziare, cârpe, găleți… La sfârșitul fiecărei căsuțe curățate, sarzii veneau cu un pahar de vin să mulțumească, totul se termina în veselie… Daca îi sunai să îi întrebi de ajutor, spuneau că reușesc și singuri, iar când ajungeai în casele lor, aveau apa de doi metri… În unele locuri apa a ajuns la trei metri, ne arătau semnele de pe case…
Înspăimântător… Îmi amintesc că am intrat în casa unei tinere care își pierduse părinții în urmă cu două luni, iar în subsolul casei sale care era inundat erau toate amintirile din casa părintească… Le-am scos cu greu, bineînțeles distruse în mare parte, dar ea ne-a rugat să le punem deoparte, poate le poate recupera… Eu am înțeles-o foarte bine, mi-am adus din România absolut tot ce este legat de copilărie, de părinți…
Umanitate
Prin drumurile mele alături de Maria am întâlnit mulți români care ajutau, eu i-am recunoscut, chiar dacă nu vorbeau românește, unii erau foarte triști, așa cum este și Mihaela, care locuiește în sătucul Onani, și care are nevoie de apă și de alimente, are doi copii mici năzdrăvani… Păcat că în orășelul lor nu se poate intra, deoarece ploaia a înghițit pământul și șoseaua… Ei sunt acum izolați, dar ajutați…
În Sardegna este atât de multă umanitate, încât ți se pare că nu este organizat bine totul… Dar de fapt, cu cât trec zilele, cu atât se înmulțesc ajutoarele și oamenii… Acum când am fost la Roma, la întâlnirea cu asociațiile românești, au fost câteva persoane care mă întrebau de ce nu strângem și noi niște fonduri să o ajutăm pe Mihaela, sau pe alte persoane…
Sincer, mi-a fost rușine să deranjez și să spun lucrul acesta colegilor mei, să nu creadă cine știe ce, așa că atunci când eram în avion, chiar mi-a părut rău… Mi-am spus așa, privind norii: «măi Paula, când o să ai și tu curaj, că doar nu cereai pentru tine…»
A doua zi am plecat iar cu Maria și cu mătura, nu se făcea selecție, băteai la poartă (dacă mai era) și întrebai de ajutor… Pe mine nu mă cunoșteau oamenii, dar eu eram cu ea… Am observat că unele persoane erau neîncrezătoare… Chiar se zvonea că unii – și nu spun cine – s-ar fi îmbrăcat cu haine de la protecția civilă și jefuiau… M-a durut sufletul când am aflat…
Grazie, Maria!
Cât era lumină, curățai prin casele oamenilor, când se înopta, se mergea (se merge încă) la centrul de urgență Olbia, unde vin toate ajutoarele din Sardegna și continent… Acolo erau foarte mulți tineri care selecționau pe măsuri și categorii tot…
Nici maicile nu au dus-o prea bine, aveau subsolurile inundate, iar noi când le-am întâlnit, erau disperate... Nu am văzut mai multă apă ca la ele… Dar s-a rezolvat. Maria dădea un telefon și apărea o echipă întreagă de surfiști… care rezolvau tot, împreună cu noi.
După o săptămână de lucru continuu, Olbia începe să capete altă culoare , pe străzi circulă mașini care distribuie mâncare, ajutoare de prima necesitate. Iar bătrânii la care am fost azi dimineață îmi povesteau de băiatul lor care este militar și este în misiune, iar ei erau fericiți că trăiesc și sunt bine, așa că aruncau tot ce era distrus în cantina lor plină de mâl fără să le pese de nimic…
Când am plecat de la ei, l-am auzit pe bătrân strigându-ne: „fetelor, care și-a pierdut banda de recunoaștere… pe ea era scris „gli agnelli… mai departe noroiul înghițise cuvintele…. Am mulțumit și am plecat! Multumesc din suflet tuturor acelora care mi-au dat posibilitatea să le fiu alături în astfel de momente! Grazie, Maria!»
Paula Mitrache