Deocamdată este doar titlul unei cărţi, dar în viitor poate deveni realitate. „La badante di Bucarest” se intitulează romanul de debut al unui procuror italian din Sardegna, Gianni Caria, prezentat pe 10 februarie la Sassari.
După titlul cărţii, „La badante di Bucarest” (publicată la editura Robin), oricine s-ar gândi la o româncă de vârstă mijlocie venită în Italia pentru a îngriji un bărbat sau o femeie, bătrâni sau bolnavi, dar nu e aşa.
Lucrurile stau cu totul altfel: îngrijitoarea este italianca Maria, odată profesoară şi acum şomeră, după o concediere pe motiv de personal excedentar, care lasă la Roma doi copii şi un soţ, şi acesta fără loc de muncă, pentru un oraş îndepărtat şi necunoscut, în care există cineva – dintre noii bogaţi din fostul bloc sovietic – care îi poate garanta un salariu care nu este decent, dar cel puţin e fix.
În ciuda anilor de studiu, a formării sale şi a profesiei sale, acum pentru a supravieţui este constrânsă să vegheze, să hrănească şi să cureţe de excremente un bătrân a cărui limbă şi poveste nu o cunoaşte.
Niciunul dintre membrii familiei care a „primit-o”, familia Radu, nu pare interesat de povestea ei. E acolo pentru a răspunde la comenzi, ca un aparat electrocasnic, şi dacă în locul ei ar fi o alta ar fi acelaşi lucru.
Realitatea romanului este una „imaginată”, dar care „dacă nu suntem atenţi nu e atât de îndepărtată”, spune autorul, de 51 de ani, procuror la Tribunalul din Sassari.
„Am scris despre o lume întoarsă pe dos pentru a vorbi despre lipsa de certitudini, despre cum echilibrele unei vieţi familiale şi sociale pot fi iluzorii, despre cum în Italia avem iluzia că bunăstarea este un dat dobândit şi nu de cucerit zi de zi: este puţin imaginea orchestrei care cântă în timp ce se scufundă Titanicul”.
Scrie La Nuova Sardegna: Povestea Mariei, îngrijitoare italiancă la Bucureşti, este povestea tuturor îngrijitoarelor românce pe care de ani de zile le „primim” în ţara noastră. Persoane pe care le luăm pentru timpul care ne este necesar, fără a acorda niciodată prea mare atenţie particularităţii lor umane, şi pe care le lăsăm apoi să-şi urmeze destinul odată încheiat serviciul.
Şi dacă pentru noi este o uşurare – o cheltuială în minus, o străină de care nu trebuie să ne mai pese – pentru ea, îngrijitoarea care a trebuit să-şi inventeze o empatie pe care poate nu o posedă, este o limbă necunoscută, o muncă pe care nu a mai făcut-o niciodată, întocmai ca protagonista romanului, de fiecare dată este o sfâşiere, un nou dureros început, puţin plăcuta speranţă ca următorul bolnav de îngrijit să reziste cât mai mult posibil pentru a nu trebui să o ia imediat iar de la capăt, în altă parte, cine ştie unde.
Ideea lui Gianni Caria de a inversa rolurile este de succes: dacă ar fi povestit despre o străină din Peninsulă, cititorul italian nu ar fi fost prea interesat. Însă astfel lucrarea sa funcţionează perfect ca oglindă, ce nu distorsionează deloc ci este cutremurător de realistă, a modului nostru de a ne comporta cu „indiferenţă faţă de îngrijitoarele adevărate care vin din România”.
În acest sens, noi toţi avem de învăţat din această operă de debut. În care însă nu există numai aspectul colectiv, social: există şi, poate înainte de toate, aspectul individual, portretul unei fiinţe umane care trebuie să se confrunte cu o forţată, totală reinventare a sa, inevitabilă atunci când trăieşti într-o situaţie în care „se schimbă punctele de referinţă”.
Fiindcă Maria îngrijitoarea din Bucureşti nu mai e Maria profesoara din Roma: şi dacă pentru a accepta noua realitate trebuie să-şi inventeze viaţa de zi cu zi, p nu poate decât să facă acelaşi lucru, dar într-un mod mai îndurerat, cu fiecare zi a vieţii sale trecute, cu cei dragi abandonaţi în Italia, cu anii petrecuţi studiind şi construind ceva care acum descoperă fără sens, fără fundament. Fiindcă nu trebuie doar să se facă cunoscută: înainte de toate trebuie să înceapă să se cunoască pe sine.
(sursa: La Nuova Sardegna)
