Lăcrămioara Vasiliu- “Nelly” pentru prieteni şi cunoscuţi, îşi deschide atelierul din Roma, pe Tuscolana, în fiecare dimineaţă, la ora nouă fix. La ora unu, îşi ia o jumătate de oră liber, pentru pauză de prânz. După amiază, sosesc Adriana şi Milica, cele două angajate ale lui Nelly. De doi ani de zile, lângă via Tuscolana, românca îşi vede visul împlinit: a venit în Italia fără un leu, sau mai bine zis, fără o liră. Acum are propriul atelier de croitorie şi clienţii “nu-i lipsesc”. Dar drumul nu a fost uşor.
In fabrică, pe vrmea lui Ceauşescu
Nelly a lucrat într-o fabrică de confecţii la Braşov, pe vremea lui Ceauşescu. Apoi, după revoluţie, şi-a deschis propria afacere: mică, o croitorie unde făcea pantaloni de blugi. Se câştiga bine la început, îndeajuns pentru a-şi întreţine cei trei copii: doi băieţi şi o fată. Până când lucrurile s-au schimbat: afacerile au început să meargă prost, comenzile s-au rărit, iar banii nu mai ajungeau. Nelly a închis afacerea şi a decis să vină în Italia, la muncă.
La Roma, clandestină fără o liră
A ajuns la Roma în 2001, fără un ban şi cu un singur scop: să reuşească să-şi menţină copiii la liceu. “Sunt mari de acum, se descurcă şi singuri acasă”- şi-a spus. In Italia a venit ca mai toţi românii pe atunci, cu o viză de turist care i-a deschis calea clandestinităţii, după trei luni de zile.
De lucru, nu şi-a găsit imediat: după câteva luni, a învăţat italiana şi a îngrijit copii ca baby sitter, apoi a lucrat “la fix” la o familie de doctori, în afara Romei. Duminica, în singura zi liberă, mergea să trimită bani acasă. Intreţinere, mâncare, chirie: în România, viaţa era aproape mai scumpă decât în Peninsulă, iar trei adolescenţi sunt greu de crescut, mai ales de la distanţă.
Nelly recunoaşte: “da, au fost momente când mă sacrificam, nu aveam ce mânca, după ce trimiteam banii acasă. Se duceau sute de euro, mai ales în lunile de iarnă, pe căldură”. Luni de zile a suportat toate greutăţile cu un singur scop: să-şi aducă fiii lângă ea. A reuşit, în sfârşit, să-l aducă în Italia pe băiatul cel mare, pe Bogdan, care tomai terminase liceul şi se afirmase deja în România la câteva concursuri, ca un viitor talent în pictură. Sosit în Italia, ar fi vrut să se înscrie la Accademia di Belle Arti, dar, fiind clandestin, nu a putut să-şi depună actele, nici să susţină examenul de admitere.
(Foto- Nelly cu fiica ei, Onelia)
In atelier pe Via del Corso
Anul 2007 a însemnat o răscruce în viaţa lui Nelly. După intrarea României în Uniunea Europeană, a putut, după şase ani, să-şi facă documente. Si aşa a reuşit să se angajeze într-un atelier de croitorie, pe Via del Corso. Făcea modificări pentru clienţii magazinelor de modă din centru. I-au trecut prin mână cele mai scumpe haine de firmă, de la Armani până la Cavalli. In vara lui 2007, Bogdan a reuşit, în sfârşit, să se înscrie la Accademia di Belle Arti din capitală, obţinând cea mai mare notă la proba de admitere (despre el am mai scris în “Gazeta Românească”).
“Imi deschid propriul atelier!”
După Bogdan, Nelly a reuşit să-şi aducă şi ceilalţi doi copii, pe Onelia şi pe mezinul familiei, Ovidiu. Acum sosise şi momentul de a face un pas înainte, lăsând durerile şi necazurile deoparte. Experienţa din ţară şi munca în atelierul din Via del Corso au determinat-o să ia o decizie: da, îşi va risca toate economiile pentru a-şi deschide propria afacere. În 2009, în plină criză economică, a găsit găsit un local la doi paşi de la ieşirea de metrou, pe o stradă principală. L-a restructurat complet. Mai lipseau maşinile de cusut. Le-a comandat din România, pentru că erau mai ieftine. O alegere care era să o coste închiderea afacerii. Intermediarul cu care s-a înţeles, în loc de maşini de cusut noi, i-a trimis nişte vechituri. A trebuit să le arunce şi să cheltuie alţi bani pentru a le cumpără noi, din Italia: două mii de euro una!
“Sefă de treabă”
Lucrurile au început să se schimbe după puţin timp, când clienţii au păşit pragul atelierului. “I-am convins cu preţurile mele, dar mai ales cu atenţia şi calitatea muncii noastre”- ne spune, convinsă Nelly. “Nu-i aşa, Milica?”- o întreabă pe românca aşezată la cealaltă maşină de cusut, cu care lucrează zilnic, cot la cot. Cu Milica, e mai mult decât o relaţie patron-angajat. De câţiva ani buni, cele două românce sunt prietene. Ca şi Nelly, Milica a lucrat 15 ani în croitorie, în ţară. Iar în Italia, se consideră fericită că poate face acelaşi lucru, mai ales că “şefa” e o româncă. Echipa a fost completată de curând cu Adriana, o moldoveancă de peste Prut, care s-a integrat imediat în grup, mai ales după ce a înţeles într-o clipă că Nelly este o “şefă de treabă, după ochii ei albaştri şi zâmbetul deschis”.
Haine pentru păpuşi şi cămăşi “pe măsură”
Un zâmbet care nu lasă să se vadă nimic din greutăţile anilor trecuţi şi care i-a cucerit şi pe cele mai exigente cliente: “da, italiencele sunt mult mai dificile si pretentioase ca bărbaţii. Uneori cer lucruri imposibile sau ciudate”. Exemple? “bătrâna care ne-a adus o păpuşă şi ne-a cerut să-i facem un set de haine, sau doctoriţa care a adus un material transparent şi mi-a spus să-i fac o rochie de seară, sau doamna care aduce dantelă albă şi ne cere să-i coasem lenjerie inimă pe măsură”. Cea mai ciudată cerere, recunoaşte Nelly, i-a venit însă din partea unui bărbat. “Acum un an, a intrat în magazin un tânăr bine făcut şi a scos din sacoşă câţiva slipi şi o pereche de pantaloni. Mi-a cerut să-i descos şi să le pun scai, în loc de cusături. In aşa fel încât să se poată desprindă într-o clipă. Nu am rezistat şi l-am întrebat la ce-i trebuie. Mi-a spus că face un spectacol de strip tease!”.
De la cusut (şi descusut) pantaloni, Nelly le mai propune clienţilor cămăşi bărbăteşti croite pe măsură, ""cu tot cu iniţialele proprietarului, la 50 de euro bucata". Iar cererile nu lipsesc, ȋn ciuda crizei economice, pentru că “o cămaşă făcută anume pentru client nu are preţ”. Vin şi clienţi români? “Da, dar printre cei care plătesc pe loc, fără să ceară sconturi, am o familie de romi români. Romi cu bani, nu aşa. Vin ţigăncile cu pantaloni noi de marcă: Versace, Armani, Cavalli- şi ȋmi cer să le transform ȋn fuste lungi, pentru că aşa e tradiţia la ei. O muncă deloc uşoară, dar acum m-am obişnuit”.
“Celentano per sempre”
Nelly are o pasiune: muzica. În puţinul timp liber la dispoziţie, ia lecţii de dans, iar sâmbăta merge într-un local unde se organizează serate muzicale. In atelier, şi-a făcut un mic “colţ muzical”: un cd-player şi multe, multe discuri cu muzică românească, italiană şi latino-americană. Preferatul ei? “Celentano per sempre”- spune Nelly şi ne arată câţiva paşi de dans. Dar nu se dă înapoi nici la o horă moldovenească. Şi, într-o pauză de lucru, le ia la dans şi pe Milica şi Adriana: “ca să ne mai amintim de acasă şi să ne dezmorţim picioarele!”.
Iar copiii, cum se descurcă acum, în Italia? Nelly zâmbeşte şi o lacrimă îi apare în colţul ochilor albaştri: “Bogdan termină Accademia, Ovidiu lucrează, iar Onelia e şi ea înscrisă la facultatea de drept, la Sapienza. Şi a deschis şi ea un mic ateliler de croitorie, tot la Roma, nu departe de mine”.
Miruna Căjvăneanu
