Auzim mereu despre zecile de români decedaţi, uitaţi în congelatoarele de la morgile din străinătate, din cauza imposibilităţii materiale a familiilor pentru a-i repatriera. Există o mentalitate destul de răspândită printre conaţionalii noştri cum că statul român ar fi obligat să repatrieze aceste corpuri sau că ar trebui să găsească o soluţie general valabilă.
Statul român nu suportă costurile repatrierii decedaţilor din ţările în care există posibilitatea înhumării sau incinerării lor cu ajutorul serviciilor sociale. Cu alte cuvinte, atâta timp cât în Italia (sau în orice altă ţară) un om poate fi înmormântat cu ajutorul serviciilor sociale, Statul român nu dă o leţcaie pentru repatriere. Familia trebuie să-l reimpatrieze pe banii proprii. Există însă, unele situaţii în care sunt prevăzute minime contribuţii din partea Regiunii sau Primăriei, dar pentru aceste lucruri trebuie să vă informaţi la oficiile comunale unde trăiţi.
De multe ori, ambiţia familiei de a duce decedatul în ţară o aduce pe aceasta în pragul falimentului şi o îndatorează pe viaţă. La morgă nu se stă gratis. Înainte de a strânge banii pentru repatriere, se adună o datorie considerabilă faţă de morgă, care trebuie plătită în momentul în care se cere corpul. Merită?!
Corpul unei românce, abandonat la morgă în Calabria. „Carmen şi-a căutat norocul unde nu există speranţă nici măcar pentru italieni”
Uneori se pun în mişcare consulate, organizaţii sau persoane fizice, pentru a ajuta repatrierea vreunui decedat, dar acest lucru nu poate deveni un obicei, pentru că se transformă într-un soi de „asistenţialism” în care unul nu contribuie cu nimic, dar pretinde să aibă ceva. Acel “ceva” e un număr cu multe cifre. În plus, comunitatea românească în Italia e atât de mare, că nu se poate pretinde ca românii să cotizeze pentru toţi, în afară de faptul că, aşa cum s-a demonstrat în nenumărate rânduri, nu sunt chiar receptivi la asemenea iniţiative.
În fond, fiecare munceşte pentru sine şi are dreptul să ajute când poate şi dacă poate şi nimeni nu este îndreptăţit să-i bage mâna în buzunar.
Concetăţenii noştri trebuie să înceapă să devină responsabili şi să se gândească şi la ziua de mâine şi la ce lasă în urma lor, în momentul în care, fără să doresc nimănui acest lucru, se sting din viaţă.
Nimănui nu-i place să-şi facă socotelile cu moartea, însă, din păcate, e sfârşitul care ne aşteaptă pe toţi. Aflându-ne la o anumită distanţă de casă, este cazul să începem să facem aceste socoteli când încă nu e prea târziu.
Într-o zi, Doina, o prietenă pentru care am admiraţie şi respect şi al cărei soţ a scăpat teafăr dintr-un accident, mi-a spus: “Faptul că acum suntem aici şi putem povesti, ne-a făcut să vedem viaţa în mod mai responsabil. Ne-am hotărât să ne facem o poliţă de asigurare pe viaţă, pentru că dacă ni se va întâmpla ceva, nu vrem să ne lăsăm copiii cu povara repatrierii, să fie nevoiţi să facă datorii ca să ne ducă pe noi acasă. Unde plătim rate pentru una şi alta, putem plăti şi câţiva euro pe lună pentru o poliţă.”
Datorită ei, am decis să aprofundez acest aspect şi am luat legătura cu Mihaela Titoc (foto) din Torino, consultant asigurativ la Generale Group.
În colaborare cu Consulatul General al României de la Torino, a studiat şi realizat pachete asigurative dedicate românilor, personalizabile, care au preţuri extrem de abordabile şi pot fi cumpărate de oricine, indiferent că munceşte cu un contract de muncă regular sau la negru. De altfel, pentru a subscrie o poliţă, singurele documente care se cer sunt documentul de identitate şi codul fiscal, plus IBAN-ul, acolo unde e prevăzută o plată lunară şi nu se cere contract de muncă.
“Consider că o poliţă de asigurare este ‘obligatorie’ pentru orice român care munceşte departe de casă, pentru el, cât şi pentru familie. Aşa cum bine ştim cu toţii, nu poate fi acoperită această pierdere de nici un fel de sumă, dar, de când fac această profesie, nu o dată am întâlnit soţiile celor decedaţi care mi-au mulţumit pentru această îndârjire de a-i convinge că este necesară o astfel de poliţă”, spune Mihaela Titoc.
De exemplu, pentru o poliţă de asigurare pe viaţă se plăteşte începând de la 5,80 euro pe lună, cu un capital de 50.000 de euro.
Alte pachete din această ofertă sunt: asigurarea împotriva accidentelor de muncă, recomandată pentru muncitorii în construcţii, îngrijitoare, agricultori etc., în care sunt incluse invaliditatea pe caz de boală sau în urma unui accident de muncă, cu extindere extra profesională (ex. “alunec pe stradă şi sunt plătit”), diurnă spitalizare, indemnizaţie imediată la depăşirea a 90 de zile de spitalizare, rentă permanentă de invaliditate şi repatrierea, în caz de deces.
Morții abandonați din diaspora, soluția capitalistă a noului ministru: „Asigurați-vă pentru caz de deces”
“Întocmim şi contracte pentru pensie, cu o depunere voluntară minimă lunară, deducere fiscală până la 5.163 euro pe an şi posibilitatea adăugării (acolo unde sunt angajat cu acte în regulă, a TFR-ului, lege intrată în vigoare la 1 martie 2015). De asemenea, pentru infirmiere, indiferent de unde şi cum sunt angajate, avem poliţa de Responsabilitate Civilă, cu acoperire până la 250.000 de euro,” spune Mihaela.
Bineînţeles, nu lipseşte poliţa de asigurare medicală: “forma B cu sau fără operaţii chirurgicale, cu acoperire de cheltuieli maxime pe an şi pe sinistru de 100.000 de euro. Avem clinici particulare afiliate pentru această poliţă.”
Aceste poliţe se pot subscrie pe tot teritoriul Italiei. Pentru informaţii detaliate, fără nicio obligaţie, o puteţi contacta pe Mihaela Titoc la: 011 55 45 263 sau 342 12 36 988 (în orele de program) şi fax 011 56 20 002.
Această soluţie nu este unica pe piaţă. Şi Poste Italiane oferă o altă soluţie, la 5 euro pe lună, care garantează un capital de 25.000 de euro, atât în caz de invaliditate permanentă cât şi de deces, cu repatriere împreună cu o persoană din familie, şi tutelează asiguratul atât în timpul exercitării profesiei cât şi extra profesional. Şi aici vi se cer doar codul fiscal şi documentul de identitate.
În fine, soluţii există şi fiecare trebuie să le caute şi să o aleagă pe cea mai congenială, pentru că acest articol nu are intenţia să facă vreo publicitate. Vrea doar să vă dea un motiv de reflecție.
Costul, cum vedeţi, e mai mic decât reîncărcarea unei cartele telefonice. E nevoie doar de puţin mai multă responsibilitate şi voinţă. Nu aşteptaţi la mila altora sau a statului de care aţi fugit, nu vă lăsaţi urmaşii cu povara unei repatrieri şi cu datorii pe viaţă!
Altfel, tot sacrificiul pe care-l faceţi prin ţări străine, departe de familii, se va duce pe apa Sâmbetei.
Irena Cara