Chef Mihai Neacşu este unul dintre cei mai tineri şi mai talentaţi bucătari români. Un om ambiţios, direct, cinstit, care spune lucrurilor pe nume şi te priveste-n ochi. Consideră că ,,cel mai important lucru pentru un om este cuvântul, fără el, eşti un nimeni.”
Asta, din punctul meu de vedere, spune totul despre un om. Mi-a atras atenţia de când l-am văzut la prima ediţie Top-Chef şi l-am urmărit atent. Mi-a plăcut ce-am văzut. Am văzut profesionalism, pasiune, entuziasm, dorinţa de perfecţiune. Am văzut un om cu o adevărată coloana vertebrală, o verticalitate deosebită, care-l face să pună mereu punctul pe i, extrem de firesc.
Este un om care nu are doar pâinea şi cuţitul în mână, are şi cuvintele la el, şi ştie să le folosească, să creeze adevărate minuni. Şi cu pâinea şi cuțitul, şi cu vorbele. Este un profesionist complet şi total dedicat.
Cine este omul Mihai Neacşu? De unde vine? Şi unde merge?
«M-am născut în Foscani , oraş drag mie, cum s-ar spune, între vii. Tocmai am adunat sub centură 34 de ani şi sunt bucuros, aşa cred eu, că nu i-am trăit degeaba. Copilăria, în mare parte mi-am petrecut-o în Vrancea, la bunici , bunicul fiind responsabil de ceea ce sunt azi, un om pasionat de ceea ce face, mândru că sunt român şi vrâncean, un om cu o conduită puternică foarte greu de clătinat. De la el am învăţat o frază care îmi călăuzeşte încă paşii în viaţă: “cel mai important lucru pentru un om este cuvântul său, fără el, eşti un nimeni“.
Părinţii mei erau foarte stricţi când venea vorba de şcoală, am făcut meditaţii în diferite limbi, la matematică, română etc. Am avut un program destul de încărcat şi enervant pentru un puşti, dar am realizat mai târziu, când puteam să stau de vorbă în trei limbi, fluent, cât de mult vor conta pentru cariera mea de mai târziu. În concluzie, succesul unui om începe să se clădească încă din copilărie, şi cred că educaţia e un factor foarte important .»
Cum de aţi devenit bucătar? Drumul parcurs, cursuri, concursuri, premii…
«Am terminat liceul şi ai mei voiau în continuare să urmez o facultate, cea de silvicultură vroia tata (ai mei sunt ingineri în industria lemnului, am crescut cu rumeguşul în nas cum s-ar spune) dar eu aveam alte înclinaţii, îmi plăcea să gătesc. După liceu m-am angajat la un restaurant cu foarte mari pretenţii, din Oneşti, pe post de ajutor de pizzer, la primul cuptor pe lemne pe care îl văzusem în viața mea.
După o anumită perioadă încercam să mă îndrept cât mai mult spre bucătăria restaurantului. Am avut parte la început de nişte bucătari foarte răutăcioşi, şi cu toate astea nu au reuşit să mă facă să renunţ, ba chiar din contră, au reuşit să creeze, zic eu, un om foarte ambiţios şi încăpăţânat în acelaşi timp.
Am ajuns bucătar–şef la restaurantul respectiv în 2 ani, la vârsta de 20 ani! De acolo e o întreagă poveste, nu m-am oprit nici în ziua de azi să studiez tehnici, texturi, gusturi .
La 22 de ani am văzut un concurs la Braşov pentru 25 de posturI de bucătar în UK, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus. Printre cei 700 de bucătari care au fost selecţionaţi (toţi participanţii au mai trecut printr-un preinterviu în limba egleza, posturile necesitau vorbirea fluenţa în limba engleză) eu eram cel mai tânăr şi cu cea mai mică experienţă. Mi-am adus aminte vorbele mamei: “relax, n-ai nimic de pierdut“, aşa că am reuşit să obţin unul din cele 25 de posturi. Recunosc , atunci când am ieşit din sala de concurs, am fost atât de încordat încât m-am aşezat pe o bordură şi am plâns de bucurie, aveam doar 22 de ani şi eram angajat de cel mai mare lanţ hotelier din UK.
Pentru mine, acest punct va însemna, cum îi spunem noi românii, “şutul în fund”, pentru restul vieţii. Am reuşit să urmez studiile unei facultăţi de profil acolo, am interacţionat cu toate naţiile şi bucătăriile lumii, de la stiluri de gătit, tradiţii, combinaţii celebre, inovaţie, dar şi organizare eficientă a unei bucătarii de top.
Au urmat multe locaţii frumoase, după aceea am colaborat chiar şi cu una din Italia, în Lido Di Spina, mai sus de Ravenna, am traversat cam toată Europa. Am învăţat foarte multe despre viaţa unui chef, cum e să te trezeşti la 5 dimineaţa şi să pleci cu pescarii pe mare, să găteşti fresh în restaurantul tău tot ce prinzi în ziua respectivă, cum să foloseşti un cuptor Tandoori de la indieni, cum să faci un sos pentru shish kebap pe cărbuni, de la turci şi tot aşa .»
Cum este viaţa de chef în România?
«Viaţa de chef în România este puţin mai complicată decât pe alte meleaguri, pentru că ne aflăm în prima fază a unei tranziţii de foarte lungă durată, dar e bine că a început, tranziţie la care pun umărul mai mulţi colegi cu viziuni proaspete. Afară din ţară, logistică pentru restaurant e foarte bine pusă la punct, şcolile produc oameni de bună calitate special pentru o bucătărie profesionistă, clienţii sunt în general, foarte deschişi la nou. În concluzie, e mult mai uşor să creezi un restaurant de success acolo, decât în România. Meseria în general are mai multe satisfacţii personale decât financiare, dar nici din punct de vedere financiar nu ne plângem, ajungând să câştigăm printre cele mai frumoase venituri lunare din România.»
Cum a fost experienţa Top-chef? Ce schimbări a adus în viaţa dvs.?
«Experienţa de la top –chef mi-a adus foarte mulţi prieteni dragi din industrie, noi ne-am simţit că într-o familie acolo. Schimbări a adus, mai mult bune decât rele, şi cea mai frumoasă e când te recunoaşte lumea peste tot.»
Ce aţi dori să schimbaţi în mentalitatea culinară românească – bucătărie (restaurant, chef, bucătar) versus client?
«Din păcate, trebuie schimbat în primul rând mentalitatea proprietarilor de restaurant, vor forţă de muncă ieftină, dar rezultate gigantice, ceea ce este imposibil. Aş vrea să întâlnesc într-o zi, omul care să se laude cu cât a investit în oameni, nu în gresie şi scaune. Când vine vorba de personal, mi-aş dori să fie mult mai dedicaţi meseriei şi mai ambiţioşi. Încrederea proprietarului în angajat şi viceversa, să fie de fier, doar aşa vor prospera, că o echipă. »
Ce părere aveţi despre românii din diaspora?
«Am trăit mult timp printre ei, am cunoscut că noi toţi diferite tipologii de oameni, dar un lucru vă pot spune, şi de aici trageţi voi o concluzie: nu mi-am făcut ţara de râs niciodată şi am susţinut cu mare mândrie că sunt Român!»
Gina Bradea
De același autor, blogul POFTA-BUNA
”Poftă bună” – blogul culinar al unei românce din Italia, succes de proporții
Mai citește și:
Alex Cîrțu, concurent Masterchef: «Este greu să fii departe de casă»
Viața unui fetițe cu părinții plecați. „E greu să creşti fără tată, să-l auzi numai la telefon”
Petronela Rotar, premiul cititorilor pentru cea mai bună carte a anului 2014: «Cred în puterea vindecătoare a scrisului»
Otilia Ţigănaş, scriitor şi medic online pentru diaspora. ”Oamenii mă caută şi au încredere în mine”
Despre amanţi şi oameni singuri de sărbători. Interviu cu Corina Ozon, autoarea bestseller-ului „Zilele amanţilor”