“Dacă vrei, poţi!” Era sloganul publicitar din anii ’90 la Adidas Torsion. Povestea pe care o să v-o povestesc azi demonstrează că nu e doar un slogan.
Despre Ortensia Azoicăi voiam să scriu de mult, cam de când am cunoscut-o virtual, deşi în viaţa reală am cunoscut-o abia după vreo 2 ani.
Este o femeie mărunţică, care a venit din sărăcia în care trăia în România acum vreo 6 ani, pentru a munci şi a reuşi să le dea copiilor un viitor. O femeie ca multe altele, veţi spune. Însă eu voi spune că e o femeie specială, ca puţine altele.
În ţară îşi lăsase soţul şi copiii, dintre care unul micuţ, avea doar 3 ani. Dorul de copilaşul acela, mai ales, o seca neîncetat. Combătea din toate puterile împotriva renunţării la acel post fix de îngrijitoare, care nu era nici cine ştie ce plătit, în negru, şi să se întoarcă la puiul ei, care creştea fără ea. Dar era singura şansă pentru familia ei să nu moară în mizerie. La câteva luni după ea, a sosit în Italia şi băiatul cel mare, la un loc de muncă prin Sud, care s-a dovedit, la faţa locului, fictiv. Persoana de contact dispăruse, iar băiatul ajunsese în Sud, fără să ştie încotro s-o apuce. Tot mama l-a scos din încurcătură, chemându-l la Torino şi cerând ajutor românilor pentru un loc de dormit, printr-un post de radio românesc, ajutor care a sosit imediat.
Uneori, Ortensia face gesturi nesăbuite, se întinde mai mult decât îi este plapuma. Dorul de Octavian cel mic o mistuia, aşa că şi-a chemat soţul cu copilul în Italia. A închiriat o garsonieră minusculă pentru ei doi, din salariul de mizerie pe care-l avea ca îngrijitoare, şi a cerut încă o dată ajutorul românilor, pentru a-i găsi soţului ei un loc de muncă, cât de modest, dar care să-i permită să câştige câţiva bănuţi şi să-i ţină aproape de Ortensia.
“Cu toţi oamenii ăştia de afaceri români care sunt prin Torino şi care se laudă cu afacerea lor, să-i dea şi lui un post, chiar şi ca portar sau om de serviciu, să ia şi el bani de pâine…”
La locul ei de muncă, Ortensia avea un program foarte sever. Îşi putea vedea copilul doar câteva ore duminica, în singurele ei ore libere. Dar era lângă ea, creştea lângă ea şi îi putea simţi mânuţele pe faţă, când stăteau împreună.
De data aceasta, ajutorul n-a sosit, aşa că au trebuit să depună armele: soţul şi copilul s-au reîntors în România, în Judeţul Botoşani, după câteva luni.
Credeţi că s-a dat bătută? Am pierdut legătura cu ea pentru un timp, apoi am aflat că a lăsat locul de muncă şi şi-a găsit altul, în afara oraşului. Îngrijea de doi bătrâni, ambii cu probleme, dar care i-au pus la dispoziţie o magazie. Şi-a rechemat soţul şi copilul şi au transformat magazia într-un mic apartament, unde trăiesc acum împreună. S-au dat peste cap şi au găsit şi ceva de muncă pentru el, Cornel, pe copil l-au înscris la grădiniţă, apoi la şcoală, iar azi, la 9 ani, joacă într-o echipă de fotbal locală. Fiul cel mare s-a căsătorit, iar ei îşi permit, din când în când, câte o vacanţă, de exemplu, la Londra.
Fără să se fosilizeze pe meseria de îngrijitoare, pentru că şi bătrânii îşi au sfârşitul într-o bună zi, Ortensia a început să se orienteze spre meserii noi, ca aceea de brutar. Aşa că şi-a folosit timpul liber pentru a face practică într-o brutărie. Pentru că Ortensia e mereu în mişcare, are baterii miraculoase, care nu se descarcă niciodată. Deşi cei doi bătrâni îi dau mult de furcă, mai ales cu vizitele şi intervenţiile în spital, găseşte timp pentru tot, inclusiv pentru a ajuta cine mai e de ajutat din familie.
Aşa cum a fost cu fratele ei, Romică, de 50 de ani. A rămas singur, după moartea soţiei şi a fiicei, cu diabet şi probleme circulatorii, iar o rană la un picior s-a transformat într-o condamnare la amputare, dacă nu chiar la moarte. Medicii nu aveau niciun gând să rezolve situaţia, iar lui, neavând o asigurare privată, îi rămăsese doar să-şi aştepte sfârşitul. Dar n-a făcut socoteală cu sora lui!
În noiembrie 2015, Ortensia a cerut voie şefilor să-şi aducă fratele în Italia şi să locuiască cu ei, pentru a-l putea trata. Zis şi făcut, împreună cu Cornel au plecat să-l ia din România şi l-au dus la urgenţe, la Spitalul San Luigi din Orbassano (TO), unde-şi ducea mereu bătrâneii. Fără card sanitar, fără să vorbească o boabă de italiană, dar cu o situaţie cu adevărat disperată, Romică a fost internat şi tratat imediat, apoi operat la Molinette, la Torino, operaţie care, practic, i-a salvat piciorul şi viaţa. Apoi alte trei operaţii la San Luigi şi Cto, o internare lungă de patru luni, după care bărbatul a fost externat. Bineînţeles, Ortensia era miezul, pentru că el nu vorbea italiana. Prin telefon, de la muncă, ea intermedia discuţiile dintre medici şi fratele său.
Din punct de vedere birocratic, Ortensia a reuşit să obţină de la statul român acoperirea sanitară a curelor medicale.
“Mi-au spus că, dacă cererea mea ar fi fost refuzată, ar fi trebuit să plătesc mai mult de 7000 de euro din buzunar. De aceea deja luasem informaţii referitoare la un împrumut bancar, pentru a-i salva viaţa fratelui meu. Din fericire, totul s-a rezolvat şi de aceea vreau să le mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat. De multe ori, sunt chiar oamenii care fac miracolele cele mai extraordinare”, a spus Ortensia unui reporter al unui ziar local. E plină de recunoştinţă, mai ales pentru umanitatea cu care fratele său a fost tratat de medicii din Orbassano şi Torino. Umanitate care, acolo unde se vorbea aceeaşi limbă, era inexistentă.
Romică va avea de făcut o terapie lungă, dar azi merge deja fără cârje şi reuşeşte să facă şi exerciţii de gimnastică cu aparate. Are şi card sanitar italian şi a şi început s-o rupă pe limba italiană.
Dacă vrei, poţi!
Ce părere aveţi? Ortensia Azoicăi e o femeie ca toate celelalte?
Irena Cara