Duminică, 6 noiembrie. O săptămână de la cutremurul de 6,5 grade care a pus la pământ toate speranţele oamenilor din Italia centrală. Norcia, Visso, Ussita, Cascia, Macerata, Foligno, Tolentino, Spoleto, Castel Sant’Angelo, Camerino, Caldarola, San Severino Marche, Castelluccio di Norcia, Piediripa, Muccia, Bolognola sunt doar câteva din localităţile afectate. Câteva distruse în totalitate, câteva semi-distruse, iar altele afectate în principal din punct de vedere economic şi industrial.
Ştim deja că românii care locuiau în zonele afectate nu sunt puţini. Unii au preferat să rămână în zonă, chiar dacă în situaţii şi condiţii care te consumă fizic şi psihic. În case semi-afectate, prin garaje, corturi, la grămadă cu restul comunităţii. Tocmai pentru că ei se consideră parte din comunitate. Sunt dependenţi de zonele respective, iar reciproc, zonele respective depind de ei. Alţii, cu greu şi după insistenţele autorităţilor, au ales varianta mai uşoară. Să meargă la hotel, într-o zonă mai liniştită – precizez că aici încă se mai simt cutremure. Ieri noapte au fost două, cu puţin sub 4 grade, simţite inclusiv în Perugia, la 87km de epicentru.
Sunt şi români care au ales să se întoarcă în ţară, la familii. Într-un fel gând majoritar, zic eu, pentru că mai mulţi mi-au spus că au de gând să se întoarcă acasă, dar numai pentru a-şi planifica plecări în alte ţări.
Astăzi am fost la Trasimeno, într-unul din hotelurile care oferă cazare sinistraţilor. Mi s-a spus că românii sunt trataţi bine şi m-am convins, că celor care au ales să meargă în hoteluri nu le lipseşte nimic. Au un loc cald unde să doarmă, au trei mese pe zi şi primesc şi ajutoare din partea Crucii Roşii şi voluntari.
M-am întâlnit cu Aurelia. Este din Câmpulung şi locuieşte de câţiva ani în Italia, Norcia. Ne-am cunoscut în dimineaţa cutremurului chiar în faţa centrului istoric. Îmi spunea atunci, că ar vrea să se întoarcă acasă în România, dar mai are treburi de rezolvat aici.
Ieri mă aştepta în faţa hotelului. Cred că s-a bucurat mult să vadă o faţă de român. Acolo în hotel, în total, erau aproximativ 48 de sinistraţi. Două familii de români şi alţi 15 străini – ucrainieni, cubanezi, brazilieni. Mi-a arătat camera în care dorm, mi-a povestit despre cum se implică responsabilii şi cum sunt trataţi oamenii.
Până aici, v-aţi gândi că e bine. Că oamenii îşi revin, încet, după atâtea încercări. După ce şi-au pierdut casele, când tot ce le-a mai rămas sunt speranţe şi nevoi. Dar dacă v-aş zice că-s unii care cred că românii nu merită ajutor? Că străinii, în general, n-ar avea de ce să primească ajutoare? Că acum, mai tare ca niciodată, s-au trezit printre cur*e românce şi ţigani din Carpaţi, cărora le arată, fără pic de jenă, uşa? Că-s alţii care-şi împart ajutoarele pe ascuns, să nu cumva să primească şi ai noştri ceva?
Păi nu cred că ar fi vreo noutate. Răutatea asta am cunoscut-o toţi dincolo de frontiere, nu?
Poate aş fi căutat mai mult, aş fi detaliat altfel, dacă nu aş fi fost privit în aceeaşi manieră atunci când am intrat în hotel, civil. Fără vreo legitimaţie de presă, fără cameră, doar în vizită.
„Ai venit şi tu să mănânci, eh, eşti român?” – am fost întrebat de un grup de băbuţe, cu antenele ridicate, aşezate strategic la intrarea în hotel. O însoţeam pe Aurelia, probabil de-aia ne-au asociat. Aş vrea să pot să vă ilustrez privirea, sentimentul, tăria întrebării.
„Vezi, uite aşa. Cu răutatea asta. Toate suntem cur*e şi nu merităm ajutor. Să ne ducem în ţara noastră. Până ieri, aici, mai era o familie de români cu doi copii. Au plecat, au cerut azil în alt hotel, aici nu se poate să stai. Şi erau oameni care chiar aveau nevoie de ajutor, adică… mie nu-mi trebuie nimic, mi-am cumpărat tot ce mi-a trebuit. Dar lor..nu se poate să te comporţi aşa. Nu-mi vine să cred. Eu am cerut o pastă de dinţi şi un săpun şi n-am primit. Când vin ajutoare, se îngrămădesc acolo între ei, iar dacă te nimereşti prin preajmă ţi se spune că-s prieteni – că sacii ăia cu ajutoare sunt pentru ei, că tu nu ai dreptul să pretinzi. Iar dacă ceri ceva, uite, eu n-am primit. Mie mi-au dat un ruj. Un ruj!” îmi povesteşte Aurelia.
Şi eu sunt emigrant. Aşa că înţeleg. Şi spun că sunt norocos să fac parte din două culturi, mai ales pentru că le înţeleg pe amândouă. De câte ori am răspuns cu ironie şi rânjet senin, după situaţii jenante din vieţile noastre? Mulţi judecă. Multora li se întoarce înapoi doar ruşinea, nu şi satisfacţia de civilizat superior. Mie mi s-a întâmplat, cu siguranţă vi s-a întâmplat şi vouă. Pentru că trebuie să recunoaştem, puţin de „emigrant” avem fiecare, nu?
„De la hotel, să ştii că se poartă foarte frumos cu noi. Avem trei mese zilnic, e curăţenie. Dar, vezi, sunt diferenţele astea. Eu după ce-am trăit acolo în Norcia, după ce-am văzut, am cerut consiliere psihologică. Şi nu-i uşor, nu-i deloc uşor să depăşeşti situaţia. Să te uiţi în ochii unuia care-ţi zice senin – ce probleme ai tu? doar eşti de la România – „
Printre zâmbete, aşa vorbim. Şi cu mulţi ochi spre noi. Curioşii. Pentru ei am fost fratele Aureliei. Cumva, ca să nu-şi mai permită.
„O să vreau să merg acasă în România, să mă liniştesc. Câteva luni, măcar. Dar trebuie să rezolv aici, am de luat bani, ar trebui să primesc şomaj. Că eu am muncit. Alţii, ăştia care ne judecă pe noi, poate au stat degeaba ani. Sigur au stat degeaba. Eu îi cunosc pe oamenii ăştia din hotel. Unii se plimbau de dimineaţa până seara, atât. Tot pe spatele nostru, al ăstora care munceau. Noi, străinii, am muncit. De ce să nu merităm ajutor? Am pierdut tot. O să cer ajutor Ambasadei.”
Soţul Aureliei, italian, îmi povesteşte acelaşi lucru.
„E dezorganizare. Abia ieri sau alaltăieri au făcut şi ei o listă, pentru evidenţă. Sunt aici oameni care n-ar avea nevoie. Adică au posibilităţi, dar profită. Diferenţe sunt. Alţii au rămas să doarmă în corturi, iar ăştia care ar avea unde să stea, îi vezi? Eu îi cunosc, doar suntem din acelaşi oraş. Sunt persoane care-ţi strică imaginea. Aşa cum sunt, întradevăr, români care fură şi dau în cap..dar şi români cinstiţi, aşa sunt şi italienii. Aşa e peste tot.”
Am fost şi am văzut.
România este văzută la fel? Nu. România nu este văzută, scria un coleg de-al meu din Valea Jiului, Mihai Schneider. Însă România sunt românii. Cum vom ști să ne construim țara, așa va fi văzută când restul statelor își vor întoarce privirea înspre noi. Căci sunt sigur că va veni și ziua în care, poate din curiozitate, se vor uita peste umăr. Și atunci mă întreb dacă îi putem uimi de ”CUM A AJUNS ROMÂNIA”, în așa fel încât să îi determinăm să rămână cu fața la noi. Sau mai există varianta de a rămâne același partener de care fug toți și își vor întoarce din nou privirea în altă parte.
Şi-aş putea să vă întreb, dezamăgit de situaţia asta pe care o cunosc şi pe care o văd de aici, de aproape, din centrul Italiei: Cum este România? Cum vedeți voi România? Ce fel de Românie vă doriți?
Sergiu Balaban Duck
De același autor:
Jurnal de cutremur. «Pentru mulţi ani centrul Italiei n-o să fie acelaşi»
În direct de la Amatrice: ”Acolo în praf, printre ruine, am legat multe prietenii”
