Mărioara, împreună cu fiica ei de 9 ani, s-a dus pentru două săptămâni la părinți, la Buhuși. Lucrează în Sicilia de 11 ani, la Caltanisetta. Soțul ei a rămas în Italia, fiindcă mai avea de lucru. Mărturisește că nu s-a simțit în apele ei, că nu a reușit să se relaxeze, să se bucure ca altădată. Prea multe probleme, prea grea viața și toate la un loc contribuiau la o atmosferă prea puțin „de acasă”.
A stat la coadă două zile să își facă buletinul și alte două zile fără apă fiindcă se stricase boilerul. O adevărată aventură să își găsească un reparator. Trei dintre ei veniți doar să vadă i-au spus să-și cumpere altul. Un altul era atât de beat că i-a rupt priza. Până la urmă, un vecin care lucrează în Spania i-a găsit leacul. Trebuia doar curățat de calcar.
A ieșit de două ori împreună cu prietenele vechi să mănânce mici și să bea o bere. Un adevărat “lux”. Fetița s-a jucat în curte, a avut propria pisică și a fost într-o seară la circ. Apropierea de bunici era dificilă, fiindcă aceștia nu aveau răbdare, nu aveau chef de povești, aveau mereu treabă în grădină, deși era aproape goală de la secetă.
«Când nepoata este în Italia se gândesc mereu la ea, la telefon spun mereu că le este dor, dar când vin acasă nu au timp de ea. Nu mai sunt bunici cum am avut noi…
Ne-am înstrăinat cu totul nu pentru că am plecat în străinătate ci pentru că ne-am săturat să trăim în lipsuri, în minciună, în nesiguranță, în cearta permanentă, într-o politică făcută să nimicească românul de rând.
Mama mea mi-a spus că în 1990 nu și-a imaginat că va vedea în România că vor fi oameni ca în filmele americane, adică boschetari, sa doarmă în cutii de carton, fără un loc de muncă, drogați etc.
Când m-am plimbat prin Bacău am văzut că nu au mai rămas în picioare fabricile… aproape toate dărâmate, rase, arat terenul ca sa dispară orice amintire. Sute de mii de oameni, în trei schimburi lucrau la Întreprinderea de Avioane, la Mașini Unelte, la Șuruburi, la Confecția, la cea mai mare și mai veche fabrica de hârtie Letea, la Avicola.
Demolarea țării continuă și acum
Câteva fabricuțe, câteva secții mai lucrează și salariile sunt între 700 și 1000 de lei. Nu ai cum să trăiești fără să te împrumuți, fără să fii ajutat. Detergentul costă mai mult ca în orice stat european și spală mai prost decât cel mai slab detergent din occident. Apa la sate nu a fost adusă, deși se tot cheltuie banii proiectelor aprobate.
Se arestează mereu funcționari publici corupți. Pe vremea lui Ceaușescu era temut controlul poliției economice și erau arestați pentru delapidare și simpli vânzători care făceau cel puțin trei ani de închisoare. Acum se vorbeste doar de DNA. Și în autobuz se vorbește de DNA. E ca o ultimă salvare.
Despre salvarea medicală nu mai vorbesc! Medicii au plecat pe capete, asistenții medicali la fel. Multe spitale au probleme cu personalul, plătindu-i cu maxim 300 de euro. Spitalele n-au medicamente, dar toate orașele sunt pline de farmacii și depozite.
E greu să înțelegi ce anume funcționează. Lumea s-a obișnuit cu haosul, cu neîncrederea, cu răutatea încât reacționează imediat când văd unul întors de curând, mirat de cum stau lucrurile: „asta este!”.
Acum acasă nu te mai simți acasă, te simți străin și ești tratat ca un străin. Totul pare să se fi schimbat. Senzația aceasta de apăsare, de presiune era înainte de război îmi spunea bunica, oamenii sunt în așteptarea unui deznodământ fiindcă sunt la capătul răbdării. Am plecat din România cu speranța că va fi mai bine. Acum am plecat cu marea dorință să le fie mai bine românilor de acasă!»
Crina Suceveanu
«Mi-ar fi greu să mă acomodez în România, aproape nimeni nu îți spune „bună ziua, mulțumesc, vă rog!”»
