De la dialectul catalan, la cel napoletan
Sandu Laura are 27 de ani şi este originară din Iasi. A venit în Italia acum aproape doi ani, datorită unei verişoare care trăia aici, după o experienţă de şapte ani în Spania, în regiunea Barcelonei. Începuturile în Napoli nu au fost tocmai uşoare. A trebuit să o ia a doua oară de la capăt: prima dată învăţase limba spaniolă. "Aproape ca şi româna o vorbeam, dacă nu şi mai bine, la fel obiceiurile şi bucătăria catalană."
În Napoli a schimbat diverse case şi locuri de muncă, iar la un moment dat, unde muncea, i s-a reproşat că nu vrea sa faca efortul să invete limba italiană, pentru că vrea să se întoarcă în Spania. Laura îmi spune că nu era adevărat, dar ea nu reuşea să-i înţeleagă, pentru că nu se vorbea nici macar în italiană, se vorbea în dialect napoletan. A lucrat ca "badante" şi ca baby sitter, apoi ca ajutor de bucătar. A stat şi două luni "pe tuşă", fără să muncească, până într-o zi când a trecut întâmplător prin faţa acestui bar ce căuta personal. O întreb de ce a plecat din Spania. Îmi spune că din "motive personale".
“In Spania nu am întâlnit rasism, la Napoli, da”
"În Spania am avut noroc la muncă şi probleme cu casa, în schimb, aici e invers, am avut ghinion la muncă. În Spania eşti plătit mai bine, dar cheltuielile sunt mai mari. Oamenii sunt foarte caldurosi, în Italia, cum îţi e norocul. Eu cred că se trăieşte bine şi aici şi acolo. În Spania nu am întâlnit rasism, mă tratau ca şi cum aş fi fost de-a lor, aici da."
La Barcelona, “făceam mămăligă cu mălai trimis din România”
Părerile ei pozitive despre Italia sunt mai ales la nivel practic. E bucuroasă că aici sunt magazine românesti. În Barcelona nu erau. "Ca să fac o mămăligă, trebuia să îmi trimită mama mălai din România. Aici găsesc inclusiv mici".
Laura e dezamăgită şi pentru faptul că românii sunt văzuţi rău. Nu înţelege de ce la Napoli, într-o zonă unde se întâmplă multe grozăvii, românii sunt vazuţi ca nişte infractori. "Poate că noi românii suntem trataţi prost. Poate că sunt prea mulţi români răi şi suntem puşi toţi în aceeaşi oală şi nu-i corect, fiindcă în toate ţările sunt şi buni, sunt şi răi. Aşa şi italienii, sunt şi buni şi rai. Fac prostii şi italienii, ca şi românii noştri." Româncei îi lipsesc multe lucruri din ţară, lucruri simple dar care pentru ea au mare valoare. "Din România îmi lipsesc aerul, familia, obiceiurile noastre. În Italia îmi plac pastele şi îmi place în general cum se găteste aici. Am învăţat destul de greu să gătesc italieneşte pentru că mă obişnuisem cu bucătăria din Barcelona. O altă cultură, alte reţete, dar şi alea grozav de bune."
Visul de a scrie o carte
Laura mai are o dorinţă. "Îmi doresc să învăţ mai bine limba italiană, pentru a putea scrie o carte, atât în română cât şi în italiană. Simt că trebuie să fac asta, pentru mama mea, pe care am pierdut-o acum doi ani. De aceea, mare parte din carte va fi despre mama mea, o femeie pe care o consider deosebită. Restul va fi povestea mea şi a surorii mele, care trăieşte şi acum în Spania."
România, apoi Spania şi Italia: “Am obosit”
Laura nu crede că se va mai întoarce în ţară. Spune că a obosit. Sapte ani de Spania, o pauză de un an în Romania şi alţi doi ani la Napoli, au fost de ajuns ca ea să înţeleagă că a venit timpul să se aşeze la casa ei. "Noi, românii suntem învăţaţi să muncim, să facem atâtea sacrificii, ne gândim mereu la cei rămaşi în ţară. Rămân aici, cred, pentru că viaţa noastră în România este foarte grea. Ce face omul cu 6 milioane pe lună? Nici măcar bătrânii nu mai au medicamente compensate, ce faci în România? Nimic. Eu aici m-am zbătut, dar nu renunţ. Pentru că suntem ambiţiosi toţi.”
Ruxandra Drăgoescu