Iulian Dendiu s-a născut acum 35 de ani în Tulcea şi timp de zece ani a lucrat pe navele italiene; a “navigat” cu italienii zece ani, cum zice el. Pe unul din vasele de croazieră pe care lucra ca bucătar ospătar, işi cunoaşte actuala soţie din Bacoli (lângă Napoli) unde s-a şi stabilit, în urmă cu trei ani.
Iulian, în mod surprinzător, nu a fugit din România de sărăcie. In ţară avea o nevastă şi un copil. Avea, în plus, un serviciu frumuşel: lucra la poliţia de frontieră.
Prizonier în Statele Unite
In ziua în care îşi dă demisia ca vameş, viaţa sa începe să ia o întorsătură neaşteptată, kafkiană. Renunţă la servici pentru că o firmă îi propusese un contract de muncă pe o navă la New York. Zis şi făcut : Iulian ia avionul împreună cu alte persoane şi sunt opriţi toţi la vama din aeroportul din New York deşi aveau vize. Cum persoana de la firma angajatoare întârzia să apară, românii sunt reţinuţi 6 ore şi duşi la poliţie.
Ca în filme, li se pune în talie o centură lată, cu un inel în mijloc prin care erau trecute mâinile stânse în cătuşe, iar un lanţ pleca de la acest dispozitiv până la picioare, unde erau ,de asemenea, legaţi cu cătuşe.In închisoare,unde va rămâne o săptămână, i s-a explicat că ocnaşii se îmbarcă de obicei pe vas.
« Eram la un an distanţă de la 11 septembrie iar americanii erau foarte stricţi. Una dintre persoanele arestate face infarct” povesteşte Iulianm care încearcă să se justifice: ”Cum puteam fi eu un delincvent când nu mi se uscase încă cerneala pe demisia de la poliţia de frontieră?” . La plecare, directoarea închisorii îi spune că dacă îşi rezolvă problemele cu şederea, îi poate oferi ea un loc de muncă. Iulian se întoarce în România.
Ajuns acasă necazurile nu s-au oprit aici: nevasta sa divorţează şi îl împiedică să îşi vadă copilul. In şase luni de zile rămâne fără bani, serviciu, familie,casă.
Decizia de a pleca în Italia, pentru a lucra pe navă, devine una inevitabilă: de România nu îl mai lega nimic.
Destinul reîncepe să îi surâdă când işi reconstruieşte o nouă viaţă în Italia, iar familia italiană îl primeşte cu dragoste, socrul, este un fost comandant de navă, iar “soţia este o femeie deosebită”, cu care are doi băieţi.
România, o rană deschisă
Iulian nu mai vrea să se mai întoarcă, deşi îmi vorbeşte cu dragoste despre Deltă, despre lacul Razim. Dar ţara sa de baştină este ca o rană deschisă, îmi spune că preferă să nu ştie ce se întâmplă în ţară, aşa îl doare mai puţin. Corupţia, sărăcia, jumătate din Deltă în posesia unui singur om. Din Italia, pe care a văzut-o toată în perioada când lucra pe navă, îi place cel mai mult coasta Mării Mediterane unde locuieşte: un rai pe pământ, deschizi fereastra şi vezi marea sau lacul Lucrino.
Muncile din Italia
Chelner pe nave de croazieră, ospătar pe litoral, a lucrat la o sală de sport, în prezent reprezentant pentru o reţea de telefonie mobilă- Iulian nu se înapoi din faţa oricărui fel de muncă ce îi poate asigura un trai decent. Dar nu munca este cea care îl face fericit, ci familia sa italiană. Îmi spune că cea mai mare realizare este propria nevastă. Italia ca şi ţară adoptivă i-a dat nenumărate satisfacţii. Dar problema Italiei e că: “Italia e ca şi Romania, nu ştiu sa fructifice ceea ce au. La Napoli, pentru 10-15 delincvenţi, plătesc toţi.“
Reflecţii despre rasism
Îl întreb dacă i-a fost greu să se adapteze în Italia, ca străin. Imi zice că este important cum te prezinţi tu şi că imaginea proastă a românilor este, din păcate, datorată comportamentului necivilizat al propriilor noştri conaţionali:
« Uite, eu trăiesc numai printre italieni şi mă respectă pentru ceea ce sunt. Vin cu trenul in fiecare zi de la Bacoli la Napoli, până seara vad in jur de 50 de cerşetori, de nationalitate română. Italienii sunt rasişti de frică, şi frica e cea mai bună apărare. Nu sunt rasisşi pentru că unul e alb, negru, galben sau maro. Dacă românii ar fi fost mai corecţi, ar fi fost ceva, dar ei stau in centrul oraşului, cântă şi beau, ignorând faptul că sunt de fapt ambasadori ai României. Odata, eram cu avionul, mergeam în România. La mine acasă, erau două femei care cerşeau, una la un semafor, una la celălalt, cu copilul în mână. Culmea, în aeroport, le-am întâlnit: nu mai erau aceleaşi persoane, erau îmbrăcate bine, cu aur, şi noi le duceam hăinuţe pentru copil, le dădeam mărunţi. De atunci am decis să nu mai dau nimic.
Planuri de viitor
“Împreună cu alt băiat, sper să creăm o asociaţie pentru românii care au nevoie de ajutor , persoane care nu au timp să se informeze pe calculator şi care sunt păcălite de către avocaţi. Sperăm să fie bine.”
Ruxandra Drăgoescu