Ion Pavel s-a născut în noaptea de Paşte din 1956, în comuna Smârdan din Buzău. Bunicul lui fierar, tatăl lui fierar şi mama lui lucra la CAP. A avut o copilărie frumoasă alături de cele două surori mai mari. La 12 ani şi-a dat seama că cea mai mare pasiune a lui este fotografia, mulţumită profesorului său de fizică, Stelian Stănescu, care l-a înscris în cercul foto al şcolii. Avea talent la desen şi învăţa bine. Acum locuieşte şi lucrează la Cefalu, în Sicilia, de cinci ani. Pasiunea sa, fotografia, a rămas pe parcursul tuturor acestor ani, sacră. Chiar la cules pepeni, la munca istovitoare în sere, sau ca voluntar după cutremurul din Abruzzo, Ion trăieşte, prin pasiunea sa, bucuria vieţii încărcată de sudoare, de lacrimi ascunse şi speranţe, cu timiditate şi gingăşie: “Un zâmbet pentru eternitate!”
De unde această pasiune pentru fotografie?
«Din copilărie, de la cercul foto. Pe vremea aceea, un copil crescut la sat ştia şi cum e la şcoală şi cât de grea e munca la câmp. Eu eram mai năzdravan, când mă trimiteau cu vaca la păscut o priponeam şi jucam fotbal. Surorile mele erau baza la treburile casnice şi dinprejurul casei. Eu eram înnebunit după arta fotografică. Primul aparat pe care l-am avut a fost un Smena 8 rusesc, alb-negru. Îmi aduc aminte că o dată a venit la şcoală un fotograf şi trebuia să plătim un leu poza. În pauza mare am alergat la tata să-i cer: nu avea! Peste câţiva ani i-am reamintit – într-un moment vesel în familie, că nu îndrăzneam altfel – că mă gândesc să devin fotograf. A fost de acord, vedea că stau bine cu tehnica.
Şi îndrăznesc să spun că aveam simţul proporţiilor şi amestecul culorilor. Abia în 1974 a apărut Kodak-ul american în culori. În 1978 am văzut o expozitie americană la Ploieşti şi am fost extraordinar de emoţionat! Degeaba îmi luase tata minge de fotbal. Am făcut şcoala profesională, apoi liceul industrial, dar mereu am fost înscris la cercul foto. Am devenit responsabilul cercului şi am pierdut multe nopţi. De la şcoala profesională am devenit un bun mecanic, de precizie, am urmat liceul la seral şi lucram la Fabrica Utilaj Complex Ploieşti. Am învăţat bine rezistenţa materialelor şi organe de maşini, aşa că m-am gândit că ar fi bine să fac facultatea TCM. Dar m-au luat doi ani în armată, la marină!»
Nu aţi putut da examenul de admitere?
«Nu, am dat după. Dar în armată am lucrat bibliotecar, poştaş, răspundeam de staţia de radio am – plificare şi scriam …lozinci. Aveam mână bună de la desenul tehnic, scriam pe foaie de tablă, pe stică. A trecut. Am dat la facultate la TCM la Galaţi, am făcut un an şi am împrumutat bani de la CAR, 10.000 de lei, să-mi cumpăr primul aparat foto profesional: Pentacon Six Tele, peliculă lată, o minunăţie. Salariul meu era 1326 lei, fiindcă avansasem în categorii. Doar un an l-am stăpânit, am fost cu el la diferite nunţi ale muncitorilor din fabrică, mulţi navetişti, botezuri, dar mi l-au furat din camera dată de întreprindere. Am fost supărat… Pentru că lucram în Ploieşti şi nu la Galaţi nu mai puteam continua studiile la TCM Galaţi, fiind declarat oraş închis. Aşa că m-am zbătut şi m-am transferat la Ploieşti, la Institutul de Petrol şi Gaze, dând câteva materii diferenţă. Dar am avut mari necazuri cu un profesor de rezistenţa materialelor, care trei ani m-a picat la materia lui până am cerut comisie. În 1991 am primit diploma de inginer!»
Aveaţi gânduri să plecaţi din România?
«Aveam şi am un cumătru inginer, Petre Mozara care avusese probleme cu securitatea şi după Revoluţie, în 1991 a plecat în America. Eu aveam în cap adresa lui, Denver Colorado. Atât. Îmi scrisese ce măsuri să-mi iau, studiasem hărţile Europei pe toate părţile, râurile, modurile de abruia cu un aparat foto undele radio ale grănicerilor, făcusem probe cu o sfoară de capătul căreia era legată o minge de ping-pong să descoper firele dintre graniţe cu senzorii de alarmă. Mi-am cumpărat bilet de tren dus-întors Bucureşti-Budapesta, iarna. De trei ori m-au întors şi ungurii şi cehii, din trei vămi. În gară la Budapesta dormeam pe aceeaşi pătură şapte români care sperau să ajungă în vest. Dormitul pe ciment nu ne împiedica să visăm că vom reuşi. Apoi m-am gândit să lucrez în Ungaria, am găsit un post de fierar betonist. Într-un an am învăţat maghiara şi am rămas patru ani şi jumătate până am fost prins şi trimis acasă, în 1996. Tata între timp fusese reîmproprietărit, primise aproape 30 de hectare de pământ.»
Cum aţi ajuns în Italia?
«Am stat acasă până mi-am aranjat un loc de muncă la Trapani, în 2002, după ce mi se refuzase viza în Canada, unde aveam o prietenă. Ne-am scris cinci ani scrisori, ea fiind româncă plecată de mult acolo.
La Trapani, după ce plătisem aproape 500 de euro unui italian, aveam un loc de muncă la pepeni galbeni, pe cinci hectare. Plantam şi broccoli, între 4.000 şi 5.000 de fire pe zi. Eram plătit cu 500 de euro pe lună. Apoi am lucrat la o seră, în Marsala. Lucram 16 – 17 ore pe zi.
La Cefalu m-am mutat în 2006, iar în 2007 a venit să mă vadă cea care mi-a scris constant din Canada, viitoarea mea soţie, Elisabeta Popescu. Dar viaţa mea nu este o viză. Mi-ar fi plăcut să văd Canada, dar dacă nu se poate, am rugat-o pe ea să vină şi să trăiască aici. Aici am două servicii şi sper că voi reuşi şi cu fotografia să reuşesc mai mult. Sunt înscris în asociaţia de voluntariat “Giubbe d’Italia” şi am ajutat sinistraţii din Abruzzo. Acum am un Canon EDS 60 D, sunt mulţumit. Viaţa este o carte deschisă.»
Câte aparate foto aveţi? Care sunt fotografiile cele mai bune?
«Acasă am peste 100 de aparate. Când sunt trist sau mă apasă vreun gând, îmi iau aparatul şi mă duc să fac fotografii, peisajul la Cefalu este splendid. Dar gândiţi-vă, cele mai bune aparate foto ajung la 80.000 de euro. Sunt o minune a tehnicii, fără îndoială! (Ochii îi sunt fericiţi când îmi spune numele unor mărci cunoscute).
Cele mai bune fotografii sunt, fără îndoială, alb-negru, acolo se vede măiestria fotografului, umbrele, luminile, jocul lor.
Părerea mea este că în arta fotografică nu se poate atinge apogeul pentru că nimic nu stă pe loc, tehnica evoluează şi mentalitatea se schimbă.»
Crina Suceveanu
