În martie 2015 se împlinesc 7 ani de când Preasfinţitul Siluan a fost ales, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca prim episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. I-am adresat câteva întrebări PS Siluan legate de viaţa bisericii româneşti din Italia.
În alte două articole (AICI și AICI)am publicat părți ale interviului, în care preasfinţitul a făcut un scurt bilanţ al dezvoltării Episcopiei în ultimii 7 ani. Dacă în 2008 erau 80, acum numărul acestora a ajuns la 200, la care se adaugă trei mânăstiri și trei schituri. La acestea se adaugă, până la sfârșitul anului 2014, 104 filii sau filiale parohiale. PS Siluan a vorbit şi despre relaţia Bisericii cu românii plecaţi în căutarea norocului în străinătate: Biserica-mamă a ales să-i însoţească şi să îi sprijine atunci când le este greu. Vă prezentăm ultima parte a acestui interviu.
Interviu exclusiv / Episcopul Siluan al Italiei: ”Biserica așa a socotit potrivit, să-i însoțească pe fiii ei plecați peste hotare și să le fie alături”
Interviu exclusiv / Episcopul Siluan al Italiei, despre românii plecați în străinătate: „Credința i-ar ajuta să muncească mai bine”
Preasfinţia Voastră, biserica ortodoxă poate primi donațiile de 8 la mie din declarațiile de venituri. Ne puteți spune ce sumă ați primit anul trecut din aceasta sursă?
«Nu poate primi deocamdată. Episcopia Ortodoxă Română a Italiei a fost recunoscută juridic în 2011, prin decret prezidențial. Imediat după aceea au început discuțiile pentru „intesa”/”înțelegerea” cu statul italian.
Este un decret-lege, adică un text în care se prevede modul în care se definesc raporturile dintre Statul Italian și Episcopia Ortodoxă Română a Italiei. Acest text a fost înaintat Secretariatului General al Guvernului, după care am avut o întâlnire de lucru cu o comisie inter-ministerială în cadrul căreia care am definit, împreună cu comisia din partea Episcopiei toate amănuntele juridice, aspectele sociale, administrative, etc.
Am definit acest text și singurul motiv pentru care nu s-a ajuns la concretizarea lui este că noi am încercat să obținem ca preoții noștri, prin această lege, să aibă facultatea să plătească contribute statului italian care să permită familiilor lor/soției și copiilor să beneficieze de asistență sanitară și alocații pentru copii, un lucru absolut normal pentru orice persoană care lucrează și plătește contribute în această țară.
De ce am cerut acest lucru? Pentru că legea are în evidență doar preoții catolici, adică preoții necăsătoriți. Astfel, nu se prevede ca soția să aibă asigurare medicală, o pensie de urmaș, iar copiii să aibă alocații. Poate că cineva va spune că noi ne gândim doar la bani. E vorba de un drept legal și să știe cititorii că preoții noștri nu sunt salarizați de către Statul Român îi nici de către Biserica din România.
Că lumea își imaginează că preoții noștri primesc niște salarii consistente, duc o viață opulentă, și, de fapt, dacă vedem la ei o mașină mai bună, înseamnă că ei lucrează și altceva, soția lucrează. Peste 70 din cei 220 de preoți ai Episcopiei noastre au încă un alt serviciu. Ceilalți au soția care lucrează sau, dacă nu lucrează, au un trai mai mult decât modest și, de multe ori, au nevoie de un ajutor ca să își plătească chiria sau să-și plătească cantina pentru copilași.
Să înțeleagă toată lumea, preotul primește o contribuție de 200 de euro pe lună din partea Statului Român, dintre care 70 de euro reprezintă asigurări sociale și pensie care se rețin în țară. Vă închipuiți la ce nivel va fi pensia unui preot la aceste nivel… Iar dacă omul iese la pensie, poate vrea să rămână aici, dacă trăiește toată viața aici, cu copiii, cu nepoții…
De aceea mi se pare firesc, ca păstor, să mă ocup și de acest aspect. Iar preoții noștri duc slujirea preoțească în modul cel mai decent cu putință, înregistrează veniturile bisericii, inclusiv ceea ce se primește în altar pentru pomelnice, în visteria parohiei și, de acolo, cu binecuvântarea episcopului, își deduc cheltuielile pentru benzină, pentru că umblă în dreapta și în stânga în provincia în care sunt rânduiți, străbătând cu miile de km pe an. Uneori fac botezuri la 100 de km distanță, fără să primească suficient nici pentru benzina consumată până acolo, dar merg pentru că sunt preoți, sunt slujitori.
Dacă mai sunt și excepții pe care cititorii ziarului le știu, le răspund: da, dragi cititori, pot fi și excepții, pentru că preoții noștri sunt și ei oameni, nu sunt îngeri coborîți din cer, sunt oameni care cresc și acum, chiar dacă pot fi trecuți de 60 de ani. Cresc în continuare sufletește, uneori mai și scad… Așa este, uneori, chiar și la 60 de ani, în loc să crești, poți să scazi!…
Însă, așa cum dumneavoastră aveți copii care uneori mai fac și rele și, cu toate acestea, nu vă lepădați de ei, îi mai certați, îi mai pedepsiți, tot așa fac și eu, ca episcop, cu preoții pe care îi păstoresc. Îi le spun: Mergeți înainte și încercați să îmbunătățiți situația.
E bine să se știe că parohiile noastre acordă ajutoare care nu se publică și nu se trâmbițează, inclusiv financiare. Celor care cer: ”părinte, dă-mi cinci euro”, i se dau cei cinci euro și părintele nu-l mai pune să semneze o chitanță ș.a.m.d. Dar pot să dea mărturie cei care stau lângă altar, cum se dau celor care cer cinci euro și un pic de pâine, un pic pentru dus acasă, și, puțin câte puțin, puși cap la cap, se adună mii de euro pe an.
Cei care vor să știe lucruri concrete le pot afla pe 3 februarie, că avem Adunare Eparhială. Atunci dăm seamă și de tonele de alimente care s-au trimis în țară sau care se dau aici la oamenii amărâți, care își pierd serviciul, care au doi, trei copii și nu au cu ce să-i hrănească; cum s-au distribuit tone de pastă, de ulei, de orez, dar cu care noi nu ne lăudăm, însă, cu toată sfiala, eu ca episcop trebuie să o spun.
În anul 2014, de exemplu, am trimis în România, în Republica Moldova și în Ucraina/Bucovina de Nord, 480 de burse de câte 30 de euro pe lună; din acel fond mai ajutăm și aici, că nu sunt amărâți numai în România; bursele acestea au bucurat sute și sute de oameni, de familii, în acești ultimi cinci ani de când am inițiat acest proiect care se cheamă „Brațele Părintești”. S-au bucurat mulți copii și bătrâni de cadourile primite de Crăciun, fiindcă la școală părinții n-ar fi avut bani; s-a făcut colectă aparte pentru ajutorarea copiilor și bătrânilor și din țară și de aici.
Prin această inițiativă, cu ajutorul voluntarilor din România, s-au cumpărat porci, s-au tăiat și preparat și s-a împărțit la familii sărace și la bătrâni singuri; mulți amărâți n-ar fi avut pe masa de Crăciun o bucată de carne și de cârnaț. Să mă ierte cei care nu știu că am ajutat și bătrâni, deși inițial ne gândisem numai la copii, dar sunt și bătrânei singuri, fără copii, la care puțini le calcă pragul…
Am spus lucrurile acestea pentru a înțelege oamenii ce am putea face noi cu opt la mie din salariile românilor ortodocși din Italia. Ce se poate face am făcut, după posibilitățile noastre, Dar dacă am putea să îndreptăm deja cinci la mie către Episcopia noastră (Diocesi Ortodossa Romena d’Italia), am putea să ajutăm mult mai mulți.
Am putea ajuta și pe cei de acasă dar și pe cei de aici, și pe cei care ar trebui repatriați, cei decedați, pe cei aflați în nevoia imediată de a-și plăti chiria, cheltuielile… Vă rog să mă credeți că sunt preoți care cu greu reușesc să iasă la liman… Dar parohiile mai mari se înfrățesc cu cele mai mici și se ajută, nu cerem din altă parte ajutor…
Nu spunem cititorilor toate acestea, ca să ne ajute, dar dacă ne-ar ajuta ar face bine!… Sunt multe închipuiri despre câți bani are Biserica. Dar Biserica, dacă are bani, mă refer la cea din Italia (și din România) încearcă să dea ajutor la cât mai multe persoane, încât la sfârșitul anului nu mai are mare lucru în cont…
Cu toate acestea, ne bucurăm că anul trecut am inaugurat două biserici, zidite din temelie, în Italia. Prima este o biserică de lemn, la Moncaglieri (lângă Torino), cu hramul „Sfinții 40 de Mucenici”, iar la Chivasso (tot în provincia de Torino), am inaugurat a doua biserică, de zid, în luna decembrie. Hramul acestei biserici este „Sfântului Gheorghe de la Cernica”.
O să facem și târnosirea lor când o să aibă iconostas, dar, între timp, bisericile sunt deja sunt funcționale. Mai avem biserici în șantier sau la care am pus deja piatră de temelie. Pe site-ul nostru puteți vedea fotografii.
Anului 2015 a fost proclamat în Patriarhia Română ca „An omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi”şi „Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii”. Cum va fi organizat în Italia?
«În ce privește misiunea parohiei și mănăstirii, noi avem datoria să continuăm să împlinim, să concretizăm ceea ce deja facem și, pe de altă parte, cred că o prioritate pentru acest an, dar și pentru următorii ani, în viața comunității creștine este aprofundarea credinței. Aprofundarea propriei credinței într-o lume superficială care este într-o mare confuzie la ora actuală, fapt ce se datorează superficialității în ce privește credința celor care se socotesc credincioși ai oricărei religii.
Pe omul care își trăiește cu adevărat propria lui credință, cu cât o aprofundează mai mult, cu atât o trăiește mai adânc și este mai deschis, mai tolerant, mai bun, mai înțelegător, gata să rabde el și să pătimească el, decât să facă rău altuia; cred că acesta este un punct foarte important, să aprofundăm credința, să citim Evanghelia, și acasă. Iar la Biserică, într-o seară, să se citeasca Evanghelia din săptămâna respectivă sau Evanghelia duminicii care urmează și să se comenteze.; Să citim Epistolele Apostolilor, să-i „bombardăm” pe preoții noștri cu întrebări sau chiar și pe episcop, nu doar pe preoți…
Noi facem cateheză la copii, dar uneori părinții lor nu mai au mentalitate creștină. Vedeți, există expresia românească: „copilul ăsta calcă a preot!”. Aceasta înseamnă că are o ținută și o atitudine care arată o evlavie, o înclinație. Deprinderile de viață creștină s-au cam pierdut chiar și la poporul credicios care nu mai știe să se închine la începutul zilei, să-și încredințeze ziua lui Dumnezeu, să-și încredințeze soția sau soțul și copiii lui Dumnezeu; când se așează la masă nu mai știe să se închine, când se ridică de la masă nu știe să mulțumească, când începe lucrul sau când îl termină nu se închină, când iese-intră în casă, și ne tot plângem cu viața noastră și spunem: noi, creștinii: Ne-am secularizat.
Secularizarea vine de la „seculum” care înainte însemna lumea aceasta, veacul acesta cu mentalitățile lui. Și mă mir cum ne însușim imediat în Italia obiceiurile, dimineața cafeluța, toată lumea se aliniază la cafeluță și la tot ce trebuie, tabieturile locului, dar nu avem aceeași râvnă și aceeași înclinație să ne trăim credința, adică să-l aducem pe Dumnezeu în viața noastră zi de zi.
Noi vrem să fie Dumnezeu cu noi în toată vremea, dar noi să petrecem ca și când El n-ar fi. Aici este misiunea și lucrarea noastră, cu noi înșine, chiar și preoți, monahi, monahii, și asupra poporului, începând cu copilașii, fiindcă ei acum își formează obișnuințele, așa cum îi învățăm să se spele pe față, pe dinți, așa pot să învețe și lucrurile acestea simple. Primele povești pe care le citesc sau li se citesc să fie Mica Biblie, să fie poveștile adevărate, nu „povești de adormit copiii”, chiar dacă și poveștile își au și ele rostul lor, vârsta lor, multe dintre ele având tradiție creștină…
Pe partea misiunii e foarte important să facem acest lucru și să ieșim din noi și dintre ale noastre. Să ne mai uităm și în dreapta și-n stânga, deoarece credința noastră presupune iubirea aproapelui, nu numai o grijă egoistă și egocentrică pentru propria mântuire: „Eu mă mântuiesc, ce mă mai interesează ceilalți?” E un non-sens, o contradicție să crezi aceasta fiind creștin. Eu mă mântuiesc împreună cu celălalt, cu aproapele meu, pentru că iubirea de aproapele meu și exprimarea ei concretă mă duc la mântuire, cum a spus Sfântul Ioan Evanghelistul: „Nu iubiți doar cu vorba, ci iubiți și cu fapta!” Concret, ajută pe fratele tău, răspunde la grija lui, împarte cu el o bucată de pâine ș.a.m.d.
De multe ori va fi altfel viața noastră, că izolarea se vede și în familie: soțul nu-i atent la soție! Le-am spus câteodată la predici : eu, călugăr, trebuie să vă spun vouă să fiți atenți și deschiși cu soțiile, iubitori, așa cum insistă Sfântul Apostol Pavel către Corinteni și Sfântul Ioan Gură de Aur al cărui an comemorativ îl trăim acum în 2015. Ați fost numai miere și atenții, numai grijă până au venit la altar și în luna de miere (cât o fi fost de miere și cât n-o fi fost) și, după aceea, soția devine servitorul de serviciu. Cu mâncare, spălat, curățenie, etc…
Da, este bine ca soțul să meargă la serviciu, să muncească, să aducă bani în casă! Dar soția nu este „angajatul” soțului la care el doar îi aduce bani și, pentru asta, ea trebuie să facă totul, ca o slugă!… Unde este grija dintre soți? Această neatenție care se observă tot mai des răcește relațiile dintre soți și primii care suferă sunt copiii.
Părinții fiind reci între ei, sunt reci și cu bieții copilași. Tatăl uită să-și mai ia în brațe copilul, că are treabă, să se uite la meci sau la ceva care e mult mai important decât raportul cu copilul. Sun importante grija, atenția și duioșia de care noi ne-am bucurat de la părinții și de la bunicii noștri… Pentru că pe acest plan ”dragul” se câștigă sau se pierde, dacă nu se alimentează.
Dumnezeu este dragoste, izvorul dragostei, al dragului, al frumosului, al plăcutului, care te face să te bucuri cu celălalt, să mănânci împreună cu celălalt… Sau îți mănânci prăjitura uitându-te ca un animal de pradă să nu cumva să vină cineva să ți-o ia!… Se lucrează așadar mult la misiune în acest an, urmărind programul cadru al Patriarhiei, în parohiile noastre, aprofundând viața creștinească, pentru că de aceasta depinde tot ceea ce primim și dăruim prin credință. Altfel petrecem o viață în care prioritățile noastre sunt pe alte orizonturi, cu urmările cuvenite.
Fiecare parohie este îndemnată ca, la hramul pe care îl are, dacă ocrotitorul este un sfânt sau o sfântă, să organizeze zilele sfântului respectiv, fiind vorba uneori și de sfântul locului sau de sfinți care sunt cinstiți de biserica noastră aici în Italia și pe care poporul nu-i cunoaște chiar atât de bine, dar ale căror viață poate fi luată ca exemplu.
Viețile sfinților au fost întodeauna modele de urmat, un izvor de inspirație pentru viața creștină. Mulți copii și tineri, după ce au citit viața unui sfânt, s-au înflăcărat în credința lor și au nutrit dorința lor de a le urma. Toată lumea se plânge azi în mediile creștine că „n-avem modele!”. Iată modele! Sfinții!
De aceea s-a propus anul acesta anul comemorativ al Sfântul Ioan Gură de Aur și al marilor păstori sufletești din eparhii (aceasta nu înseamnă doar episcopi, ci și călugări, călugărițe, părinți duhovnicești sau maici care au constituit modele vrednice de urmat.
La Roma, de exemplu, Sfânta Melania Romana sau Melania cea Mare sau cea Bătrână, care se sărbătorește pe 31 decembrie, avea o avere foarte mare și cu soțul ei au decis să lase toată averea pentru a deveni călugări. A fost rugată de împăratul Romei de atunci să nu elibereze deodată toți sclavii și să nu dea deodată toate pământurile, pentru că avea pământuri până în Africa, ca să nu dezechilibreze economia Imperiului Roman. Era vorba de mii și mii de hectare de teren, ca să ne dăm seama! Și în fiecare zi elibera câte 1000 de sclavi și la fiecare le dădea câte un bănuț de aur. După ce au dat pământurile, a plecat la Ierusalim unde a fost întemeietoare de viață monastică, și la Ierusalim și la Betleem. O personalitate extraordinară!
Să aprofundăm anul acesta, așadar, viețile sfinților orașului unde ne aflăm și, în general, sfinții locului, mulți dintre ei fiind din primul mileniu, înainte de 1054 când s-au despărțit bisericile, la marea schismă. Căpătăm în felul acesta o rădăcină mai puternică prin legătura cu acești sfinți. Am cerut parohiilor să promoveze și mai mult Calendarul Tuturor Sfinților de peste an și locurile din Italia unde se pot cinsti moaștele lor care este la a VII-a ediție, îngrijită de comunitatea monastică de la mânăstirea noastră de la Roma care nu doar a adunat din calendare ortodoxe toți sfinții ortodocși, ci a adăugat și mucenici ortodocși înscriși în Martirologiul Roman, pomeniți în Viețile sfinților locali din Italia, martiri ai primului veac de creștinism.
Sunt multe detalii în acest calendar, cu privire la viețile și sfârșitul acestor sfinți, la locul unde se află moaștele lor spre cinstire. Prin cunoașterea și cinstirea lor se aduce un pic de prospețime în viața familiei și în viața bisericii noastre, ca viața noastră să aibă și alte evenimente, alte perspective, nu doar să muncim, să venim acasă, să mâncăm ceva, să ne culcăm, să ne facem temele, să ne întoarcem și să o luăm de la capăt… și să mai numim asta și „fericire”!»
Ce planuri aveți pentru anul acesta?
«Ne rugăm la Dumnezeu să ne călăuzească mai departe să împlinim tot ceea ce este fericitor și mântuitor pentru cei pe care îi slujim și pentru noi înșine. Mă refer la tot sufletul care se află pe pământul Italiei și care se consideră că ține de Biserica lui Mamă. Ne rugăm pentru ei și îi purtăm în rugăciune, în inimă și în părinteasca grijă, ca Dumnezeu să-i ajute acolo unde sunt ei să facă un pas înainte, să-i ajute să facă alegeri spre mai binele lor, nu spre mai răul lor.»
Crina Suceveanu
