Într-un interviu, în exclusivitate pentru publicația noastră, PS Siluan prim episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei vorbește despre starea comunității românești din Italia, așa cum este percepută de biserică, precum și despre problemele cu care se confruntă românii din Peninsulă.
Preoții din Italia au imaginea reală a vieții romanilor de aici, cunosc bine problemele acestora. În acest sens, care este starea comunități românești, vazută de biserică? Care considerați că sunt cele mai mari probleme ale comunității?
«Comunitatea românească din Italia reprezintă o realitate complexă, are multe pături de conștiință, multe trăsături, în funcție de orientarea oamenilor, în funcție de ceea ce aceștia caută, în funcție de ceea ce își doresc.
Comunitatea noastră capătă o rădăcină tot mai concretă în Italia și mă refer la faptul că tot mai multe familii s-au întemeiat aici pe teritoriul italian, familiile acestea nasc copii – în anul 2014 depășindu-se numărul de 10.000 de copii botezați în parohiile noastre ortodoxe, iar noi suntem prelungirea Patriarhiei Române aici.
Aceasta nu înseamnă că s-au născut doar 10.000 de copii români sau de origine română în Italia în 2014. Ceea ce este important, pentru că de aici pornește așezarea unei comunități, este FAMILIA. Ea este celula Bisericii și a societății. Anul trecut s-au căsătorit peste 1500 de cupluri aici în Italia, anii trecuți peste 1000. Mulți însă s-au căsătorit în țară, pentru că nu puteau să-și aducă familiile aici; multe familii au venit însă în Italia cu totul, cu mamă, tată, copii, chiar și bunici. Văd tot mai mulți bunici în parohiile pe care le vizitez; vin cu nepoții la împărtășanie, îi țin în brațe la slujbă. Aceasta este imaginea frumoasă, îmbucurătoare a comunității noastre.
Desigur, există și persoane care nu știu limpede sau care nu-și cunosc rostul sau care au venit pentru cu totul altceva decât cu gândul că mai trebuie să-și îngrijească și sufletul, că mai trebuie să și trăiești, că viața asta se mai și termină; persoanele acestea suferă.
Tot omul fără reper, fără ancoră în viață pe valurile lumii pe care ne aflăm este bătut din toate părțile, de vânt, de valuri… Noi încercăm să răspundem, pe cât se poate, acestor necesități, dar preoția și Biserica nu sunt puse ca să fie judecătorii societății sau ai persoanelor, ele încearcă să „radiografieze” sufletește cât mai bine fiecare persoană în parte, să-i acorde ajutorul cât mai potrivit cu necesitățile imediate ale acesteia.
Este o varietate infinită: câte persoane sunt aici atât de mare este și varietatea. Noi îi cunoaștem bine pe cei care frecventează biserica pe care îi vedem că se înnoiesc, capătă o înflorire, o luminare, trăiesc o primăvară sufletească prin faptul că își descoperă dimensiunea fundamentală, ontologică a existenței lor, dimensiunea religioasă (în latină „religio” înseamnă unire, legare împreună, cu raportare la Dumnezeu). Omul se descoperă pe sine: stai, nu sunt numai eu pe pământul acesta! Cred că e un lucru important!
Ne pare rău de cei care, într-un fel, caută ceva ca un miraj pe pământul Italiei și care, zic ei, că au venit aici nu ca să se ducă la biserică sau să se roage, ci să muncească. Îmi pare rău că nu înțeleg că și ei, dacă au venit să lucreze, credința i-ar ajuta să muncească mai bine, să aibă și alte roade, i-ar bucura și de altceva nu numai de muncă, pentru că viața asta ar fi prea săracă, dacă împlinirea vieții ar veni doar din muncă!… „Muncesc și sunt fericit!!!”
Mai este și componenta sufletească, mai este și bucuria familiei, bucuria rugăciunii, posibilitatea să ceri iertare de la Dumnezeu, să ceri binecuvântare de la Dumnezeu, să vezi că în viața ta mai este și alt orizont mai bun decât ceea ce ți-ai propus sau decât vezi tu.
INTERVIU EXCLUSIV cu Episcopului Siluan al Italiei: ”Biserica așa a socotit potrivit, să-i însoțească pe fiii ei plecați peste hotare și să le fie alături”
Problemele comunității de români din Italia sunt pe mai multe categorii: femeile care îngrijesc persoane bolnave sau în vârstă la domiciliu au probleme specifice…
Mă gândesc că multe dintre ele sunt și mame care și-au lăsat copiii în țară cu tatăl sau cu bunicii sau cu alte rude, cu lunile… Trebuie să fie sfâșietor… M-aș bucura ca și aici și în țară să încetăm să le mai judecăm pe aceste mame care, dacă erau așa de zgripțuroaice îi abandonau definitiv pe copiii lor; și dacă îi abandonau, să mă ierte, că asta este de fapt atitudinea de zgripțuroaică! Dar majoritatea acestor mame lăcrimează și suspină făcând o muncă pe care, dacă era după dorința lor, n-ar fi făcut-o, dar situația de multe ori impune un asemenea sacrificiu care, zic eu, este fără precedent: nu s-a mai pomenit să plece mama la muncă și tata să rămână cu copiii, dar aceasta se întâmplă datorită unei oportunități, fiindcă bărbații nu sunt luați ușor la munca aceasta.
Mă gândesc și la toate persoanele care fac munca aceasta fără să fie angajate, fără să fie asumate social, să li se plătească contribute la Stat, pentru pensie, pentru sănătate… Disperarea le face să accepte astfel de posturi de muncă, în fel de fel de condiții, și se pot trezi într-o situație de care de multe ori nici nu sunt conștiente, ca mâine poimâine, în caz de un accident de muncă sau vârsta sau se ajunge la punctul că nu mai poți duce greutățile, și ajung în punctul de a nu avea nici un fel de venit, nici un fel de pensie, nici un fel de compensație la toată munca pe care au făcut-o. Ar trebui să se gândească și la asta…
Unii riscă să-și piardă serviciul, dar să-și găsească altul mai bun. Numai persoana în cauză știe ce poate, dacă își poate permite acest risc. Mai sunt persoane în comunitatea noastră care se plâng că sunt exploatați la locul de muncă: fie sunt neplătiți cu lunile, unii lucrează în zidărie, alții în case, și nu-și primesc banii la terminarea lucrării. Noi încercăm să-i orientăm un pic, că unii dintre ei, săracii, nici nu știu cui să se adreseze. Și aceasta este o muncă a Bisericii, chiar dacă alte instituții ar trebui să aibă această responsabilitate, noi încercăm să le dăm oamenilor măcar o minimă îndrumare.
O situație importantă este a românilor decedați în Italia pe care nu-i reclamă nimeni, nu-i cere nimeni. O situație pe care incercăm să o lămurim și să vedem ce soluție găsim, în sensul să găsim o formulă, fie să-i înmormântăm pe aceștia aici în Italia, fie să avem un punct de referință în țară.
Am luat legătura cu Ambasada noastră de la Roma, protopopii și preoții noștri sunt în legătură cu consulatele românești din teritoriu; ne rugăm lui Dumnezeu să ne inspire, să ne arate soluția care să rezolve această situație dureroasă; să nu mai stea oamenii neîngropați, unii cu lunile, alții cu anii, nereclamați de nimeni, neceruți de nimeni, sau familii care nu au posibilitatea să-i repatrieze sau să-i înmormânteze în Italia; uneori când cel decedat nu mai are pe nimeni din punct de vedere legal e mai complicat, nu pot fi încredințați oricui acești oameni care au decedat…
În contextul în care impactul Bisericii asupra comunității noastre mari este încă redus, vreau să mărturisesc o preocupare față de toți cei care nu-l au în orizonturi pe Dumnezeu și biserica; nu pentru că am avea nevoie de „clienți”, fiindcă parohiile și bisericile noastre sunt arhipline, preoții noștri sunt suprasolicitați în majoritatea cazurilor.
Mă îngrijorează faptul că își pot închipui că fericirea lor vine din simplul fapt că și-au îndeplinit un vis, că și-au dobândit un statut social prin ceea ce și-au propus să facă. Îi asigur că noi îi avem în gând, îi pomenim, îi punem înaintea lui Dumnezeu, în nici un caz ca Dumnezeu să-i pedepsească, așa cum se gândesc unii, că preoții și Biserica se mai roagă și ca să facă rău cuiva, așa ceva NU EXISTĂ, ci ne rugăm lui Dumnezeu să-i ocrotească acolo unde sunt și să le îndrepte barca vieții, să sufle în pânzele corabiei vieții lor, în așa fel încât să le-o îndrepte spre un liman, spre o finalitate care să nu fie una a himerelor, ci să fie una a „limanului cel lin”, cum zicem într-o rugăciune :”la limanul Tău cel lin, alergând strig către Tine: scoate din stricăciune viața mea, Mult-milostive!”
Credința este ca și sarea, care are darul de a păstra fraged și în bunăstare, asta face credința: păstrează viața, conștiința și inima omului într-o stare de prospețime, altfel ea se contaminează mult mai ușor, sistemul imunitar al sufletului fiind mult mai scăzut, este pătruns mai ușor de tot felul de „viruși”, de tot felul de „microbi” care bântuie prin lumea în care trăim.
Putem uneori să ne trezim pe alt tărâm decât acela în care ne-am plămădit și pentru care înaintașii noștri uneori și-au dat sângele și viața pentru a-și păstra credința, mormintele. Și noi azi nu mai pomenim pe nimeni, nu ne mai interesează că avem persoane care au decedat, la care să ne gândim, nu mai avem morminte; suntem într-o lume dezrădăcinată și riscăm să ne bată vântul în toate direcțiile.
Aș mai adăuga un singur lucru: trecând prin gările și autogările Italiei întâlnim categoria celora care sunt „înfrânți”. Înfrânți de viață, înfrânți de străinătățuri… În ce sens? Au plecat și ei din sat, cu o dorință, o nădejde, o speranță pe care nu o mai vedeau acolo, și au ajuns părăsiți, au ajuns să nu-i mai aștepte nimeni din cei care le promiseseră că-i așteaptă și nu s-au mai îndepărtat cu anii din gara sau autogara în care au fost lăsați de autocarul sau trenul cu care au venit…
Încercăm în orașele mai mari, în Torino, la Milano, la Roma, să-i găsim pe acești frați și surori, înfrânți de viață, care n-au curajul să mai iasă din această situație și își anesteziază durerea cu un vin de 2 euro, cu ce mai pot și ei. Și pe ei îi purtăm în conștiință, ne rugăm să-i ajute Dumnezeu, iar practic noi, la Roma, am pus la dispoziția lor câte două parohii pe duminică, împreună cu preoții lor, care să le dea o bucată de pâine și ceva de băut, chiar dacă e o picătură într-un ocean.
Aceștia se află într-o stare descrisă chiar de ei de „părăsire”, nu mai au curajul să mai iasă, deși acești oameni au avut o familie, au avut o muncă cinstită în țară, poate că au fost muncitori sau profesori care acum nu mai au curajul să ia viața în piept. Ne rugăm pentru ei și poate Dumnezeu le dă curajul acela. Uneori vin la biserică, chiar dacă uneori au obiceiul de a servi un pahar în plus…
Noi nu-i judecăm, n-avem voie să judecăm pe nimeni și, dacă facem asta, trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu și de la oameni. Am amintit această categorie care mă îngrijorează, care mă doare, fiindcă sunt frații noștri. Nu au cu nimic mai puțin dreptul de a fi fericiți, decât oricare dintre noi.»
Crina Suceveanu
va urma…
Inaugurarea bisericii ortodoxe de la Moncalieri, primul lăcaş românesc de cult ortodox edificat pe teritoriul italian
”Nu uita că ești român”. A treia ediție a taberei de creație artistică și educație religioasă, Piane di Mocogno 2014
Copii din 26 de parohii ortodoxe românești din Italia au participat la “Festivalul Bucuriei de la Piacenza”
Episcopia Italiei acordă asistență spirituală și materială deținuților români
Băsescu: ”Biserica rămâne singura instituție care în afara frontierelor îi poate ține pe români laolaltă”
Episcopul Siluan, decorat de Traian Băsescu cu Ordinul „Meritul Cultural”, în grad de Ofițer
