Viața este un joc. Viața noastră este unică. Fiecare dintre noi are rolul principal. Actor și regizor. Erou și victimă. Frumos și urât. Bun și rău. Dar există nuanțe. Viața nu este doar alb negru. De multe ori un regizor profund poate da naștere unui film plin de emoție, cald și uman. Îl putem opri, da înapoi cu încetinitorul fără a schimba sufletul. Retrăim, trăim până la capăt, trăim așa cum am fost învățați și sperăm într-un final cu multe finaluri fericite.
Din eșecuri învățăm și devenim mai puternici. Suntem pe scenă în fiecare zi, luminile ne orbesc și nu știm cine se află în fața noastră. Uităm textul, uităm de ce ne aflăm acolo și uneori ne întrebăm: încotro?
Regizor și coach de tehnică teatrală aplicată în comunicare, Maria Ștefanache are o carieră excelentă în Italia, fiind licențiată la “Accademia Nazionale d’Arte Drammatica” Silvio d’Amico”din Roma.
L-a avut profesor pe scriitorul Andrea Camilleri, a lucrat ca asistent voluntar în teatru cu Giorgio Strehler la Milano, a regizat diverse documentare video și predă tehnicile de comunicare la importante firme italiene. La sfârșitul lunii iunie, a fost prezentă, în calitate de actriță, la Festivalul ”teatROmania emersioni sceniche” de la Roma, cu piesa „Burrnesha”, regia de Valbona Xibri.
Maria Ștefanache, Cine v-a marcat în alegerea acestei cariere? Ce bagaj aveați și pe cine aveați drept sprijin când ați venit în Italia?
«În 1990 marele regizor Andrei Șerban s-a întors în țară și a montat la Teatrul Național București „Trilogia greacă”. În acea perioadă eu eram studentă la actorie la extraordinara profesoară Sanda Manu și eram sută la sută identificată cu teatrul. Am avut ocazia să stau mereu la TNB și să-l observ pe Andrei Șerban, ba am și jucat în regia lui în piesa „Noaptea Regilor”.
Eram îndrăgostită de tot ceea ce făcea Andrei și mi-am spus: doresc să fiu ca el, să stau în sală și să lucrez cu actorii, să realizez spectacole. Aveam 28 ani, la 30 am plecat din țară, clar influența majoră a fost întâlnirea cu Andrei. Eram pregătita din punct de vedere cultural, în țară nu făcusem altceva decât studiu și teatru, teatru și studiu de la vârsta de 14 ani. Sprijin în Italia? Pe nimeni, îmi vândusem casa de la Suceava și cu banii am venit la Roma unde am studiat regia teatrală.»
Când ați asistat prima dată la un spectacol în adevăratul sens al cuvântului? De unde aspirația și inspirația de a deveni regizor?
«Deja de la școală aveam înclinații de povestitor. Îmi aduc aminte ca la orele de limba română, de câte ori mă ridicam să spun ceva, se făcea o liniște incredibilă în clasă, nu realizam de ce, eram timidă (sunt și acum) dar în momentul în care începeam să povestesc romanul sau lecția, îmi trecea tot. “Mâncam”cărțile, romanele, citeam tot ce ne dădea profesorul să citim, motiv pentru care mă ridica mereu să povestesc . În timpul liceului m-am dus la Școala populară de artă la Iași și destinul face că nu mai erau locuri la actorie așa ca examenul l-am dat la clasa de regie, unde profesor era Ion Burlacu, primul meu pedagog de la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași.
Primul spectacol pe care l-am văzut a fost cu Adina Popa în „Livada cu vișini”, ea o interpreta pe Liubova și avea monologul „Păcatele mele”; când am vazut-o atât de aproape în scenă plângând, am început și eu să plâng și am fost foarte marcată de acestă actriță, de Cehov și de arta teatrală. La 14 ani doream să fiu ca Adina Popa în scenă. Destinul face ca să o am profesoară la Școala de artă și apoi să fiu colegă cu ea la Teatrul Național din Iași ( ea era deja spre pensie). I-am iubit foarte tare pe actorii de la Teatrul Național. De la 14 ani eram mereu la teatru, intram gratis, mă cunoșteau toți cei de la intrarea cu bilete!»
Care sunt cuvintele cheie pentru un tânăr român aspirant la o cariera artistică în Italia?
«Umilința, studiu, tenacitate în lucru, optimism, încredere în sine.»
Cât apasă un rol în sufletul unui actor în viața reală?
«Eu am pus bazele unei metode de teatru – memoria trecută a personajului, tocmai pentru a ajuta actorul să nu se mai identifice cu viața personajului, aici este mult de spus, sper într-un alt interviu, pentru că metoda este baza lucrului meu în teatru după aproape 40 de ani de teatru. Îmi doresc să o fac cunoscută și în România, deocamdata există scrisă în limba italiană. Scuză- mă ca aici am deviat, dar ai atins un punct foarte important din viața actorului care neavând instrumentele necesare pentru a se proteja, duce viața personajului și acasă, ceea ce pentru mine este foarte grav, îi poate dăuna sănătății mintale.»
Ce procedee de regenerare sugerați pentru eșecurile din viața noastră cotidiană?
«O retragere spirituală pe undeva pe la o mânăstire, în liniște și meditație pentru a înțelege că totul este trecător. Bucuria și supărarea au aceeași intensitate, aceeași energie, important este sa fim conștienti de asta. Să stăm în liniște acasă, fără televizor, radio, telefon și să ne punem întrebari de tipul: care-i misiunea mea pe pământ? (sigur fiecare are o misiune); să încercăm să stăm numai pe lângă ființe frumoase, înțelepte, să învățăm de la ele. Să eliminăm persoanele negative din anturajul nostru, să avem un maestru spiritual, o filozofie de viață, o religie și să cultivăm un grup de prieteni care să aibă aspirații ca ale noastre. Eu încerc!»
Ce rezultate ați observat după ce ați lucrat cu politicienii italieni sau români? Observațiile de fond, nu doar de formă…
«Am avut norocul să lucrez în România cu oameni geniali și politici cu idei inovatoare. Cu cât sunt la un nivel foarte înalt, cu atât am observat că sunt foarte umili și cu dorința de a învăța cât mai mult ceea ce nu cunosc. Îmi place mult să lucrez cu personalități din țară. Clar, meseria mea este de nișă, ajung doar prin prietenii la acești oameni. Îmi doresc să fiu mai cunoscută în țară și să am acces la cine își dorește să investească în arta de a comunica, de a-și pregăti un discurs, de a-și pregăti imaginea în fața unui grup sau public.
Nu am observat diferențe, oamenii de un anumit nivel sunt la fel peste tot, fie ca lucrez în România, Italia sau Elveția. »
Ce propunere aveți pentru atitudinea românilor în Italia?
«Să fim înțelegători, să ne susținem, să nu criticam, să fim atenți la ceea ce scriem pe internet, la ceea ce comentăm; chiar dacă nu ne vedem se înțelege nivelul persoanei. Să fim generoși în laudă și mai zgârciți în critici.
Să ne facem publicitate între noi, de exemplu aici în Milano, toate prietenele mele italience și românce merg la un stilist român prezentat de mine, avem toate același zugrav român, mergem toate la magazinul de produse românesc și când organizez un eveniment plătesc românii pentru catering.
Dacă sunt întrebată „nu cunoști un arhitect, doctor, avocat, am nevoie pentru…” dau mai întâi numărul de telefon al românilor pe care îi cunosc! Am învățat lecția asta în America, românii americani așa fac.»
Piesa dumneavoastră propusă în această ediție a Festivalului de Teatru se referă la o alegere extremă a femeilor din Nordul Albaniei. Expresia românească:” Fii bărbătă!” este adecvată? Este percepută în același fel de publicul italian sau român?
«Am decis să joc în aceasta piesă în primul rând din dorința de a face cunoscută o realitate existentă și acum în nordul Albaniei. În al doilea rând, să mă exersez ca regizor, să stau în scenă și să înțeleg mai bine dificultățile actorului în scenă. Este foarte greu să stai în scenă mai ales atunci când dorești să transmiți emoție și să iei publicul cu tine în povestea pe care o interpretezi, pe care o joci.
Sfătuiesc pe toți regizorii să facă această experiență, așa își vor înțelege mult mai bine actorii și ceea ce trebuie să le ceară în construcția personajului.
Acest personaj, Gjergj Duka(Gheorghe Duca) a fost în întregime construit cu metoda mea de teatru: memoria trecută a personajului; în acest mod nu m-am identificat cu viața lui care este teribilă: din femeie trece la bărbat, în mod serios și ireversibil. Fără această metodă nu cred că aș fi acceptat personajul.
Cu ajutorul metodei, viața lui nu mă atinge deloc, nu o iau cu mine acasă, o las acolo în teatru doar pentru public. Aceste alegeri tragice, tranșante, care se întâmplă și astăzi în Albania sunt determinate de condiția femeii în societate care nu are dreptul și posibilitatea să și le exprime. Devenind bărbați, nu printr-o operație de schimbare a sexului ci prin modul de a fi, de a munci, de a supraviețui și de a oferi sprijin celorlalți membri ai familiei, renunțând conștient la tot ceea ce aparține modului de a fi feminin, aceste femei sunt puternice, neînfricate și mai presus de toate „ sunt bărbate”!
Spectacolul a debutat in Danemarca, apoi Italia si New York, în România nu am fost invitată, dar mi-aș dori la Teatrul Național, acolo unde am stat pe scena acum 23 de ani.»
Crina Suceveanu