În Italia sunt aproape 200.000 de moldovence: aici îngrijesc bătrâni şi copii. Însă în ţară i-au lăsat pe cei dragi, şi-au lăsat bătrâni şi copii. Il Giornale a publicat un reportaj impresionat despre situaţia din Moldova, unde au rămas zeci de mii de copii singuri, la fel ca în România. Reportajul se numeşte „Nel Paese senza mamme: così vivono i figli delle nostre badanti”.
Chişinău (Moldova) – Olga are 12 ani, părul negru strâns în coadă de cal, îmbracă cu eleganţă foarte feminină uniforma şcolară, cămaşă albă şi fustă albastră. Mama ei a plecat din Hînceşti, o mică localitate la câţiva zeci de kilometri de Chişinău, capitala Moldovei, cu circa 10 ani în urmă. A venit în Italia să lucreze ca îngrijitoare. Apoi i-a fost de-ajuns o întâlnire greşită: viaţa ei s-a încheiat într-o noapte teribilă pe o stradă de la periferia oraşului Bergamo.
Olga nu vorbeşte despre ea, o dată pe lună se duce la cimitir să o salute. Pentru viitorul său are deja un proiect clar: „Când voi fi mare mă voi duce şi eu în Italia”. Când este întrebată de ce, răspunde aproape surprinsă. „Fiindcă e foarte frumoasă, toată lumea ştie”. Astăzi Olga trăieşte cu bunicii săi.
În afara celor din puţinele adevărate oraşe din ţară, casele din satele moldoveneşti se aseamănă între ele: mici clădiri cu acoperişul din lemn, înconjurate de garduri ponosite făcute din stinghii de lemn. În curţi, unde noroiul unei ierni încă fără zăpadă ajunge până la glezne, fug de colo-colo găinile.
În colţul cel mai îndepărtat, dar numai dacă stăpânul casei nu are probleme financiare, e grajdul pentru porci. Pentru încălzit se foloseşte soba pe lemne aşezată în camera în care se desfăşoară viaţa familială. Puţini au apă curentă: fiecare grup de case are puţul său săpat la marginea străzii, deseori împodobit cu frumoase decoraţiuni din lemn.
Viaţa se aseamănă celei din satele italiene de acum un secol. Însă toţi, chiar şi copiii, în special copiii, cunosc Italia de astăzi. Şi în mintea celor mai mici ţara noastră este o creatură cu două chipuri: îi înghite pe cei dragi lor şi îi constrânge la o viaţă de dureroase plecări şi incerte reîntoarceri. Dar e şi ţara lucrurilor minunate: toţi sunt bogaţi, străzile asfaltate şi casele foarte frumoase, chiar şi cele de la periferiile cele mai îndepărtate.
Moldova este naţiunea cea mai săracă din Europa: venitul pe cap de locuitor depăşeşte cu puţin 2.200 de dolari pe an, mai puţin decât în Bolivia şi Filipine. Italia are un venit pro capite care depăşeşte 34.000.
În ultimii 15 ani Moldova a suferit o tulburătoare modificare demografică şi socială, ca şi cum ar fi fost lovită de o bombă atomică din cele mai moderne, care lasă intacte clădirile dar afectează persoanele.
În 2000 avea patru milioane şi jumătate de locuitori. Astăzi sunt cu un milion mai puţini. Aproape 25% din populaţie a plecat, aproape un locuitor din patru. Ca şi cum în Italia ar dispărea de la o zi la alta 15 milioane de persoane.
Prin aceste părţi se întâmplase deja ceva similar între 1944 şi 1945. Trupele lui Stalin recuceriseră ţara, care în 1940 se reunise României. Mii de persoane au fost ucise, sute de mii deportate în Siberia, sute de mii au fugit.
Hemoragie de neoprit
În ultimii ani hemoragia a fost de neoprit, cei care au putut au plecat: în Statele Unite, Canada, Australia, peste tot. În majoritate bărbaţii au emigrat în Rusia sau Israel, unde pot lucra în construcţii sau în industrie.
În Italia au sosit cel puţin 200.000, poate mai mulţi, chiar dacă nu este uşor să se dea cifre precise fiindcă mulţi au paşaport românesc şi scapă statisticilor. 70-80% sunt femei, îngrijitoare sau menajere.
Toate au lăsat în ţară o familie. Toate sau aproape toate, un copil. „La fiecare îngrijitoare în plus în Italia, este o mamă în minus în Moldova”, a spus episcopul catolic de la Chişinău, Anton Cosa. Victimele exodului sunt copiii pe care aici îi numesc „orfani sociali”: au părinţi dar la mii de kilometri distanţă. Sunt încredinţaţi bunicilor, mătuşilor sau, se întâmplă des, vecinilor inimoşi.
Cel mai premiat film moldovenesc din ultimii ani, „Arrivederci” de Valeriu Jereghi, spune povestea lui Ion, un copil de şapte sau opt ani pe care părinţii emigraţi l-au lăsat vecinilor.
În prima scenă noua învăţătoare îl întreabă dacă poate arăta, pe harta Europei agăţată pe peretele clasei, unde trăieşte mama sa. Ion se ridică şi atinge cu mâna Italia. Însă contactul se transformă într-o interminabilă şi emoţionantă mângâiere.
Cărpineni este o localitate rurală ca multe altele. O înşiruire de minuscule zone legate între ele de o stradă plină de gropi şi noroi. Pe zidurile nici măcar zugrăvite ale unui garaj un afiş face publicitate unei linii de autobuz: vreo două zile de călătorie şi se ajunge comod la Roma, Viterbo sau Monterotondo. Aici acum douăzeci de ani erau 13.000 de locuitori, astăzi au rămas 8.000.
În clasa a patra a şcolii elementare copiii se numesc Oxana şi Gheorghe dar şi Giovanni şi Matteo. Unii s-au născut în Italia, alţii au trăit acolo câţiva ani; mai mult sau mai puţin, jumătate au un părinte în străinătate. Chiar şi învăţătoarea, Agata, acum de aproape şaizeci de ani, a lucrat ani de zile ca îngrijitoare la noi. Povestea sa este similară multor altora ale „generaţiei pierdute”.
La finele anilor ‘90, după zece ani de precar echilibru post-comunist, economia moldovenească a intrat în cădere liberă. Nicio întreprindere sau aproape nu a fost în măsură să plătească salariile cu regularitate. Cei care voiau puteau lua acasă drept compensaţie o parte produse. Era problema lor să reuşească să le vândă. „Eu lucram ca învăţătoare deja atunci, soţul meu era profesor de fizică la liceu”, povesteşte Agata, „Eram plătiţi când şi cum o dată la şase luni. Copiii noştri terminau şcoala, trebuiau să trăiască şi să înceapă facultatea”.
Toţi cunosc Skype
Astfel Agata a decis să plece. „Atunci călătoria era o aventură riscantă. Prima dată am cumpărat o viză la Chişinău, a doua un paşaport rus la care i-a fost schimbată fotografia. Însă să te întorci era dificil. Trebuiau plătite datoriile pentru călătorie, şi apoi dacă te întorceai trebuia să o iei de la capăt. Plecam şi nu ştiam când ne vom revedea copiii”. Astăzi lucrurile s-au schimbat: În multe ţări, inclusiv Italia, primii imigranţi clandestini au fost regularizaţi şi se pot întoarce acasă în vacanţă. De câteva luni moldovenii nu mai au nevoie nici măcar de viză pentru a putea intra în Uniunea Europeană. „Îndepărtarea rămâne. Dar astăzi există şi tehnologia. De exemplu, programele care permit apelurile video via internet. Este o modalitate de a vedea copiii crescând”.
Agata se întoarce către clasa ei: „Copii, câţi dintre voi ştiţi de Skype?”. Se ridică o pădure de mâini. „Aici la noi copiii învaţă mai întâi să folosească Skype-ul, apoi să scrie”.
Când au plecat părinţii săi la Roma, Ionela încă nu începuse şcoala. A rămas în Moldova cu o mătuşă care ţinea la ea. Însă la cinci ani nu a reuşit să înţeleagă de ce familia sa nu mai era. Până atunci a fost o fetiţă simpatică şi sociabilă, dintr-odată a încetat să mai vorbească.
Luni de zile nu a vorbit părinţilor la telefon, adăugând anxietate anxietăţii lor. A fost nevoie de timp pentru a i se smulge un da sau un nu. A fost nevoie de şi mai mult timp pentru a o face să zâmbească. De timp şi de o veste: munca tatălui şi a mamei în Italia mergea bine, au reuşit să economisească ceea ce şi-au propus. În curând aveau să se întoarcă şi să cumpere un apartament la Chişinău.
Când a văzut Ionela noua casă a avut dovada că nu au păcălit-o din nou şi familia s-a reformat. Viaţa sa a reînceput. Acum Ionela este o strălucită liceană. Însă nu vine pentru toţi emigraţii vremea reîntoarcerii.
„Cei care au rămas trebuie să facă faţă unui gol afectiv pe care banii şi pachetele cadou care sosesc din străinătate nu-l pot acoperi”, explică Cristina Nazilu, psiholog la liceul Dante Alighieri din Chişinău. Tinerii între 18 şi 21 de ani nu aparţin nimănui.
„Se întâmplă să fi trăit fără părinţi timp de 15 ani, nu ştiu ce să facă cu viaţa lor. Sunt unii care se duc la mamă şi tată dar nu reuşesc să se adapteze unei ţări noi, unei noi limbi. Şi atunci se întorc, în mod definitiv separaţi de cei dragi”. Domină sentimentul de vinovăţie: cel al mamelor care şi-au părăsit copiii. Dar uneori şi al copiilor în privinţa mamelor, constrânse, pentru a le garanta lor un viitor, să-şi abandoneze casa şi ţara.
„Aici nu sunt copii ai străzii ca în România”, explică Cesare Lodeserto, care de ani de zile conduce fundaţia Regina Pacis din Chişinău. „Însă este fatal că odată cu îndepărtarea legăturile se slăbesc. Nu ajută faptul că legătura matrimonială este foarte fragilă: 36% dintre căsătorii se sfârşesc deja după primul an”. Din acest motiv se vorbeşte deja de o a doua „generaţie pierdută”: după cea a celor care au fost constrânşi să plece, cea a celor care au rămas. Singuri.
Viitorul este acasă
„Căutam forţă de muncă şi au sosit persoane”, a scris scriitorul elveţian Max Frisch la începutul anilor ‘60, când noi italienii eram cei care urcam în trenurile speranţei cu direcţia către nordul Europei. Persoane. Cu speranţele şi proiectele lor. Precum cele ale lui Vlad, 18 ani împliniţi: „Mama mea a plecat la Torino când aveam şapte ani”, vorbeşte într-o frumoasă italiană cu cadenţă piemoneză.
„Ai mei au divorţat şi am rămas cu naşa mea. Nu-mi găseam liniştea şi într-o zi am fugit la casa bunicilor mei. Într-o vară mama mea s-a întors în concediu şi mi-a spus: în septembrie vii cu mine în Italia. Aveam 13 ani. Îmi amintesc primele două săptămâni la Torino: ea lucra toată ziua şi eu petreceam ore la rând uitându-mă la televizor la desene animate din care nu înţelegeam niciun cuvânt”.
Apoi şcoala medie şi diploma de bucătar. „Eu şi clasa mea am făcut de mâncare la festivalul de film de la Torino. O trudă imensă, dar am învăţat să fac clătite pentru trei mii de persoane„. De câteva săptămâni Vlad s-a întors în Moldova, la Hînceşti.
„În iunie voi da examenul de maturitate şi apoi mă voi înscrie la universitate: economie şi comerţ. Vreau să fac ceva pentru această ţară. Şi am un proiect: bunicul meu are pământ, pruni. Însă când vinde prunele ia numai câţiva cenţi la kilogram. La Torino am cerut să mi se explice cum funcţionează creditul bancar şi studiez cum să fac să cumpăr un uscător pentru fructe. Pe piaţă prunele uscate valorează de 20 de ori mai mult decât cele proaspete. Este un angajament şi trebuie să fac bine socotelile, dar ştiu că o pot face”. Viitorul Moldovei, şi nu numai, depinde şi de el.