Pe vremea când eu obţineam permisul de şedere, România nu era o ţară comunitară. Umilinţele, cozile şi dificultatea obţinerii documentelor făceau parte din normalitate. Timpul acela a trecut: ţara mea este ţară membră cu drept egal cu celelalte ţări, ordinele de la Bruxelles sunt clare, atât din punct de vedere ale deplasării libere dintr-o ţară UE în alta, cât şi ca drepturi, ca de exemplu la cumpărarea unei case, la îngrijiri medicale sau la asigurări: egalitate.
Evidenţa populaţiei
Stau oare lucrurile chiar aşa în Italia în ce priveşte dreptul la reşedinţă? La nivel declarativ, se pare că da. Potrivit Circularei Ministerului de Interne italian, din 9 mai 2012, biroul de la evidenţa populaţiei are obligaţia de a comunica interesatului, concomitent cu prezentarea cererii de înscriere, demararea studierii dosarului, şi obligaţia de a-l ţine la curent cu derularea dosarului. După 45 de zile, dacă celui interesat nu i se comunică nimic, înscrierea se consideră confirmată.
În ce constă comunicarea? În primul rând, eventualele condiţii ce nu sunt îndeplinite de către persoana interesată. Cerinţele pentru cetăţenii români sunt prezentate în formularul B (allegato B). Există mai multe tipologii de solicitanţi, de exemplu pentru cei care muncesc sau cei care studiază. În principiu, cerinţele sunt aceleaşi: document de identitate al ţării de origine, dovada angajării sau declaraţia pe propria răspundere a resurselor financiare (peste 5000 de euro pe an), o asigurare sanitară de un an, şi actele traduse şi legalizate legate de nucleul familial.
Există şi categoria celor care vin în vizită şi stau mai multe luni în Italia. În afară de faptul de a te înregistra în mod legal la evidenţa populaţiei, faptul de a avea carte de identitate îţi garantează chiar şi în cazul unui sejur temporar dreptul la îngrijiri medicale gratis: odată ce ai carte de identitate, poţi face cerere de card sanitar.
Biroul de la primărie unde ai depus cererea are obligaţia, prin lege, să te ţină la curent în cazul în care nu îndeplineşti condiţiile, spre exemplu, legate de locuinţă, tu fiind obligat să demonstrezi că ai o locuinţă închiriată sau că cineva te ia în spaţiul locativ.
La faţa locului
Eu nu pot afirma că lucrurile stau prost în toată Italia. Pot însă afirma cu certitudine că ar trebui denunţat modul în care funcţionează primăriile de circumscripţie din oraşul Napoli, cu precădere din periferie. În primul rând, angajaţii par a ieşi din filmele cu proşti: vorbesc aproape numai în dialect, sunt în vârstă, lenţi în mişcări şi bat cu doar două degete la calculator.
Problema e că sunt lenţi şi în gândire şi că îţi dau informaţii fragmentare în ce priveşte documentele necesare. Problema e că nu îţi spun nimic de asigurarea de sănătate, şi îti completează greşit datele în calculator. Îţi dau comunicarea scrisă, şi îti trimit doar poliţia locală acasă, care odată verificată şederea efectivă, dă undă verde dosarului.
Dosarul pleacă pe cale telematică la centrul principal, unde se blochează. Cele 45 de zile trec fără ca tu să ştii măcar că ai dreptul să fii informat asupra dosarului tău şi că dosarul ar trebui deja să fie confirmat. Urmează drumuri la primăria unde ai făcut cererea. De fiecare dată ţi se spune altă versiune: ba e vina celor de la Roma, ba e din cauza chinezilor (îţi spun o poveste halucinantă despre chinezii care nu mor, seamănă între ei, şi despre un scandal ieşit în ziare; tu spui că România nu e ţară extracomunitară, deci problema chinezilor nu te priveşte). Într–un final afli că practica blocată nu e la Roma, ci la Soccavo (Napoli) dar e ok, ai totul în ordine.
La Soccavo, după ceva scandal, afli că dosarul tău e incomplet şi că problema e asigurarea de sănătate. Păi cum? Tu ai vrut buletin ca să ai medic şi îngrijiri. Afli că asigurarea costă 387, 34 euro.
Concluzie
Ideea cardului de sănătate european dorit de Bruxelles rămâne doar o himeră. Dacă nu ai documente care să ateste faptul că munceşti legal pe teritoriul Italiei, poţi obţine carte de identitate plătind aproape 400 de euro. Doar că în cazul unei şederi temporare, de şase luni, spre exemplu, nu văd utilitatea unui cost atât de ridicat pentru doar un an cât valorează cardul de sănătate.
Văd mai degrabă un stat cu angajaţi şi birocraţie instruiţi în aşa fel încât să jecmănească sărmanul străin care nu îşi poate permite luxul de a se îmbolnăvi. Sau un stat care face în aşa fel încât să pună beţe în roate unui om care vrea să fie în regulă.
Ruxandra Drăgoescu
