Giulia Vicenzi, din Modena, proaspătă licenţiată, în loc să rămână în Italia să crească statisticile privind şomajul în rândul tinerilor, a plecat ca voluntară pentru un ONG angajat în combaterea abandonului şcolar în una dintre zonele cele mai defavorizate ale României. O experienţă care i-a schimbat viaţa şi i-a deschis noi perspective, scrie notemodenesi.it.
Giulia Vicenzi, 27 de ani, a dorit o experienţă de voluntariat în străinătate, făcând ceea ce iubeşte mai mult: să stea cu copiii. După licenţa cu notă maximă în Servicii Sociale la Universitatea Bicocca din Milano, Giulia a plecat în România drept coordonatoare voluntară a Asociaţiei „Il Giocattolo”, ONG care operează la Anina, sud-vestul României, angajată în combaterea abandonului şcolar care, în acele zone, ajunge la procente deosebit de ridicate.
Nu este uşor să trăieşti un an acolo. La Anina, Giulia a locuit într-o şcoală dintr-un sătuc înconjurat de păduri situat la 7 km de oraş. Uneori nu era apă şi trebuia să se echipeze cu bidoane pentru a o lua dintr-o fântână. Nici vorbă de încălzire iarna cu excepţia celei oferită de o sobă.
O viaţă mai mult decât spartană, pe care însă ea a ştiut să o aprecieze pentru părţile sale cele mai bune, descriind locuri încântătoare unde cai sălbatici ţâşnesc din pădure, porci umblă liberi prin sat, şi unde timpul pare să se fi oprit în loc.
Primele luni au fost cele mai rele din cauza neîncrederii localnicilor în privinţa „străinei”. Însă graţie spiritului său de iniţiativă, nu i-a luat mult să câştige încrederea şi respectul populaţiei dând viaţă în numai câteva luni unei realităţi dinamice, interacţionând cu copiii amenajând ateliere de muzică (studiază muzicoterapia), de limba italiană, spectacole de toate tipurile.
Apogeul angajamentului său l-a atins în vara aceasta, organizând tabere de vară de 6 săptămâni cu activităţi educative pentru peste o sută de copii din Anina. O iniţiativă în care au fost implicaţi şi voluntarii de la Universitatea din Timişoara, adolescenţii de la Centrul de Voluntariat din Reşiţa şi voluntarii de la Asociaţia „Bambini in Romania” din Milano. A reuşit să revitalizeze un oraş-fantomă aducând oameni de peste tot.
Speranţa
Se emoţionează vorbind despre această experienţă şi povesteşte despre emoţia organizării spectacolului final. A fost un eveniment unic, fiindcă a resuscitat şi redat speranţa, chiar dacă numai pentru câteva ore, unei zone marginale a oraşului formată în majoritate din scheletele unor turnuri imense din beton armat.
Dorinţa copiilor de a face spectacolul în cartierul lor, pentru a le arăta părinţilor lor ce au învăţat de-a lungul săptămânilor, a fost o motivaţie atât de puternică încât i-a mobilizat să cureţe ore la rând un loc dezafectat şi plin de deşeuri, fără ca Giulia sau ceilalţi voluntari să-i ajute. Copiii au luat iniţiativa pentru a elibera un loc de mizerie şi a-l face să devină un loc de joacă, un loc pe măsura lor.
În acest elan de entuziasm aprins de răbdătoarea muncă de autostimă efectuată de Giulia, există toată voinţa de revanşare a copiilor care trăiesc zilnic situaţii familiale dificile.
De exemplu, micuţul Andrei de 5 ani – penultimul dintre 10 fraţi şi surori dintre care unul a murit de cancer – locuieşte la etajul patru al unui bloc de locuinţe dărăpănat: pentru spectacol s-a apucat să măture pavimentul cu o mătură mai mare decât el. Sau Alma, o vioaie fetiţă romă de 8 ani, care a dat tot ce a avut mai bun în ea la coordonarea lucrărilor, provine dintr-o familie foarte numeroasă în care părinţii sunt numai apariţii.
Apoi Dragoş, de 9 ani care cu primele sale economii şi-a cumpărat o mică mătură şi un făraş şi s-a pus să lucreze cot la cot cu fratele autist de 7 ani, pentru a-l ajuta să nu se simtă marginalizat de grup.
Dar şi robustul Cristian de 10 ani, unicul fiu al unui cuplu în care tatăl a emigrat în Germania pentru muncă, care ridica obiectele cele mai mari şi descărca roaba la groapa de gunoi. Zeci de mici actori proveniţi din poveşti de familie similare s-au activat pentru a reda lumină locului ales pentru spectacol. Toţi erau împreună pentru a atinge un obiectiv comun, lasând acasă, cel puţin pentru o dată, dramele lor personale. A fost o petrecere cu numai câţiva părinţi prezenţi, însă copiii erau fericiţi oricum că au dăruit un pic de demnitate şi frumuseţe terenului lor de joacă.
«A fost o experienţă formidabilă în care m-am pus la încercare» – povesteşte astăzi Giulia. «Am dobândit abilităţi pe care nu le-aş fi descoperit dacă aş fi rămas în mica mea lume. Este o experienţă care ar folosi tuturor fiindcă ajută să se înţeleagă priorităţile vieţii şi vezi adevăratele probleme cu care se confruntă zilnic persoanele. Cu totul altele decât problemele vicioase cu care au de-a face mulţi dintre adolescenţii italieni».
Realitatea
Timp de două săptămâni două adolescente modeneze, în perioade intercalate, s-au dus la Anina ca voluntare. Efectul a fost devastator, s-au ciocnit cu realităţi pe care nu şi le-ar fi imaginat niciodată: copii care trăiesc câte opt în două camere de apartament, unii fără curent şi gaz, copii cu vânătăi pe corp care camuflează cele întâmplate inventând jocuri aventuroase cu cei de vârsta lor. Fetele au reuşit să reacţioneze după primul dur impact, angajându-se în activităţi şi concentrându-se pe zâmbetele copiilor. S-au întors acasă satisfăcute că au avut o experienţă de ajutorare a altora.
Pe această linie acţionează astăzi Giulia. Reîntoarsă plină de experienţa românească, doreşte să propună liceelor modeneze, prin intermediul Asociaţiei DitraVERSO, experienţe estivale pentru adolescenţii care doresc să trăiască o vacanţă „alternativă”, să intre cu adevărat în joc contribuind la proiecte utile din punct de vedere social.
În viitor, din toate acestea ar dori să îşi inventeze o muncă propunând servicii de team building firmelor. Angajaţii ar învăţa să lucreze împreună în situaţii de urgenţă, să fie flexibili şi să considere rezolvarea unei probleme drept o necesitate care nu oferă alte alternative.
