Nu există om din comunitatea activă a românilor din Italia care să nu-l ştie. Şi au fost puţine evenimente ale comunităţii la care să nu participe. Unii îl apreciază, alţii îl detestă – nu poţi mulţumi pe toată lumea -, un lucru e însă sigur: nu este o persoană faţă de care poţi fi indiferent. Acum George Bologan spune „la revedere” postului de ataşat cultural şi responsabil cu comunitatea românească din Italia. În interviul de sfârşit de mandat pe care ni l-a acordat îl descoperim, în spatele funcţionarului sobru, şi pe „omul” George Bologan.
Sosit la Roma în 1996 cu o bursă la Colegiul Pontifical Român, a studiat filosofie şi teologie, apoi s-a dedicat jurnalismului, perfecţionându-se în Comunicări Sociale şi luând a doua licenţă la Universitatea LUMSA din Roma în ştiinţele comunicării. A absolvit un Master, iar din 2010 este doctorand la Universitatea Babeş- Bolyai din Cluj-Napoca, în Relaţii Internaţionale şi studii europene, îndrumător fiindu-i prof. Ioan Horga.
A frecventat mai multe cursuri organizate de Institutul Diplomatic Român. Din 2003 a intrat în Ministerul Afacerilor Externe al României, fiind trimis în misiune la Roma unde s-a afirmat ca un diplomat activ, popular şi, în măsura posibilităţilor, disponibil celor care l-au solicitat. Pe durata mandatelor a fost cunoscut printre cei mai apropiaţi colaboratori ai ambasadorilor Cristian Colţeanu şi Răzvan Rusu. Se defineşte un iubitor de frumos, pasionat de antropologie, spiritualitate, istorie, ştiinţe politice şi mai ales relaţii umane. În conversaţia pe care am avut-o, George Bologan îşi recunoaşte limitele, uneori din umilinţă, alteori din simplul fapt că perfecţiunea nu este un atribut uman. Mărturiseşte că este satisfăcut de realizările avute, dar nu pe deplin.
Galant în gesturi şi elegant în public, uneori apreciat, alteori contestat ca orice figură publică, la prima întrevedere pare un om auster, însă pe parcursul unui dialog poţi descoperi o sensibilitate aparte şi plăcerea interacţiunii directe. Spirit uşor ironic, cu simţul umorului, devine automat sobru când tema discuţiei are ca centralitate fenomenul uman, valorile spiritului şi România. Patriot şi european, cunoscând puterea sacrificiului şi piedicile vicisitudinilor vieţii, George Bologan a avut amabilitatea de a ne acorda un interviu care pentru unii ridică o cortină.
„Nu m-am gândit niciodată că voi deveni diplomat”
«Răspunsul la întrebarea dumneavoastră este o chintesenţă a unei părţi din viaţa mea. Nu m-am gândit niciodată, nici ca elev în liceu, nici ca student că voi deveni vreodată diplomat. Este adevărat însă că m-am implicat foarte mult, încă de pe vremea studenţiei şi în perioada activităţii mele de jurnalist pe lângă Sfântul Scaun, în promovarea României.
Am fost crescut într-o familie în care valorile spirituale şi cele naţionale erau indisolubile, astfel încât am avut şi multe rezultate. Aşa se întâmplă când lucrurile pe care ţi le propui să le realizezi pornesc din convingere, ai succes. Persoane apropiate pe care le consider mentori, la care s-au adăugat ambasadorii şi unii diplomaţi români pe lângă Sfântul Scaun şi Republica Italiană, mi-au propus să iau calea diplomaţiei.
Încurajat de alţi prieteni şi profesori de ştiinţe politice şi relaţii internaţionale, am răspuns afirmativ. Mă pot considera un om norocos, având în vedere câţi tineri şi-ar fi dorit o astfel de poziţie.
Eu cred că aceste lucruri s-au petrecut şi datorită faptului că mă încred în ajutorul Providenţei. Pentru mine oamenii de calitate şi cu un profund sens al omeniei sunt mâna Providenţei în istorie.
Eu, fără falsă modestie, am dovedit dezinteresat ce pot să fac, iar alţii mi- au acordat încredere. Pentru fiecare dintre aceştia am un gând special şi un sentiment de gratitudine. Atunci mi-am spus: „Uite, dacă se vrea, se poate investi în oameni şi sistemul aparatului central al statului are persoane care ştiu să dea încredere şi spaţiu resurselor umane tinere”. Spun aceste lucruri şi pentru a demonta unele mentalităţi precum că „doar cine are pe cineva poate să reuşească în viaţă”.
Este suficient să îl ai pe Dumnezeu şi să întâlneşti persoane distinse prin structura lor interioară şi profesională. Îi încurajez pe toţi tinerii să aibă tăria să se afirme şi cred că mulţi vor reuşi dacă vor fi perseverenţi, pragmatici şi inteligenţi. În plus, azi cred că, în sprijinul lor, este firesc să fie lansat şi un program care să premieze meritocraţia.
Într-un prim moment trebuia să fiu numit diplomat la Ambasada României pe lângă Sfântul Scaun, având în vedere bunele relaţii dezvoltate cu personalul acestei misiuni diplomatice care îmi stă la suflet şi mai ales ţinând seama de expertiza acumulată, însă pe vremea aceea Italia deţinea preşedinţia la Uniunea Europeană şi era nevoie de personal calificat pe spaţiul italian.
Aşa am ajuns să ocup funcţia de ataşat cultural şi nu regret, sunt chiar foarte mulţumit de această experienţă. Ca să răspund pe scurt întrebării dumneavoastră, a fost o circumstanţă istorică, dar şi de persoane care au avut clarviziune în managementul de personal al Ministerului şi al Ambasadei.
Cred că este important să fii diplomat într-o ţară faţă de care ai anumite sensibilităţi, rezultatele sunt mult mai uşor de atins în două sensuri, atât pentru propria patrie, cât şi pentru ţara de reşedinţă (în cazul nostru Italia).
Ca să vă dau un simplu exemplu din istoria relaţiilor diplomatice româno-italiene din secolul trecut, acestea au atins un punct de maximă colaborare în timpul guvernului Averescu. Ştiţi de ce? Pentru că Averescu a studiat la Torino, fiind inspirat în acţiunea sa de politică externă în relaţia bilaterală cu Italia, de sentimente sincere de prietenie şi simpatie. Aşa s-a semnat şi Tratatul de prietenie româno-italian în 1926. Cred că faptul de a fi studiat la Roma şi apoi numit diplomat în acelaşi oraş, a fost un semnal politic semnificativ pentru relaţia României cu Roma.»
«Experienţa de jurnalist m-a ajutat foarte mult în activitatea pe care am desfăşurat-o în cadrul Ambasadei. Cine are experienţă în presă, îi este foarte uşor să deţină şi funcţia de diplomat şi chiar de PR. Ca diplomat ai un minim de relaţie directă cu presa şi un maximum de relaţii cu instituţii, ONG-uri, asociaţii etc. Cel care lucrează în presă trebuie să fie disponibil şi să întreţină relaţii, două elemente care m-au ajutat în activitatea diplomatică.
Am desfăşurat o activitate de presă pe lângă Sfântul Scaun, în special cu televiziunea Telepace, uneori cu Radio Vatican programul în limba italiană şi am colaborat cu TVR, programul Viaţa Spirituală, cu dl. Titi Dincă, desfăşurând paralel şi o activitate de publicist în unele ziare şi reviste din ţară.
Vă mărturisesc că de multe ori simt un gust amar când citesc presa sau urmăresc unele emisiuni, deoarece am impresia că vocaţia – atenţie la nuanţă, nu meseria! – de ziarist se degradează, determinată probabil şi de calitatea publicului, interesat prea mult de senzaţional.
Eu cred că presa trebuie să aibă patru roluri principale: să informeze cititorii în mod obiectiv, astfel încât aceştia să fie ajutaţi în luarea deciziilor care le înrâuresc existenţa, să formeze conştiinţe şi o opinie publică care să participe activ şi responsabil la viaţa publică, să încurajeze dezbaterile dintre clasa politică şi societatea civilă şi să fie „câinele de pază al democraţiei” (definiţie clasică).
Personal am avut satisfacţii în activitatea mea de jurnalist deoarece primeam mesaje de simpatie de la persoane din diferite părţi ale lumii. Secretul telecronicilor mele era că le pregăteam într-un anumit stil, contextualizarea evenimentului, semnificaţia şi efecte colaterale ale acestuia.
Presa poate face ca existenţa noastră să fie nevrotică şi sceptică sau armonioasă şi realistă, uneori chiar frumoasă prezentând cazuri pozitive. Spre exemplu, îmi amintesc că ziarele italiene prezentau la un moment dat tot felul de acte antisociale comise de cetăţeni români, însă tot în aceeaşi perioadă în Sicilia o femeie româncă şi-a donat organele şi a salvat viaţa a cinci (dacă bine îmi amintesc) cetăţeni italieni, însă această ştire a ocupat doar un spaţiu extrem de redus faţă de celelalte care afectau o întreagă comunitate.
Tot în perioada post Mailat, presa din România în loc să prezinte informaţiile în mod obiectiv a ceea ce se petrecea în Italia, privind anumite imagini aveai impresia că în Italia are loc exterminarea românilor, întreţinând o stare incendiară falsă.
Cred că în Facultăţile de jurnalism se impune un curs solid de Etică a comunicării şi o relansare morală şi responsabilă a acestei profesii nobile.»
„Am stat şi eu la cozile de la consulat când eram student”
«Gestionarea relaţiilor statului român cu comunităţile româneşti din afară a fost un element de noutate, în premieră pentru diplomaţia românească. Nu ne-am confruntat niciodată cu un astfel de fenomen, este în continuare o provocare căreia aparatul central de la Bucureşti încearcă mereu să-i răspundă an de an cu noi strategii de analiză şi iniţiative. Am fost un mic pionier al acestei noi linii de acţiune în istoria diplomaţiei româneşti. Nu este deloc uşor.
Încă mulţi conaţionali au o mentalitate asistenţialistă, în alte cuvinte aşteaptă mult de la stat, deseori sintagma „ce face statul pentru noi?” fiind foarte des repetată. Această mentalitate este o problemă. Nu aş răspunde în genul afirmaţiei folosite de J.F. Kennedy ” Nu te întreba ce face ţara pentru tine, întreabă ce poţi face tu pentru ţară”, deoarece ştiu că majoritatea celor care au ales să plece din ţară au făcut-o constrânşi de nevoi. Şi eu am plecat să studiez, m-am lovit de dificultăţi şi aş fi dorit să fiu ajutat, însă mi-am repetat mereu că pot şi trebuie să fac ce mi-am propus şi că unul dintre beneficiile Revoluţiei din 1989 este valorificarea propriilor capacităţi prin tine insuţi.
Am stat şi eu la cozile de la Consulat când eram student şi trebuia să îmi legalizez unele traduceri (trebuie să fac o paranteză şi să punctez că de atunci condiţiile serviciilor consulare s-au îmbunătăţit). De asemenea, în vacanţe lucram pentru a-mi pune de-o parte nişte economii. Aceste situaţii de viaţă m-au făcut să-i înţeleg pe mulţi conaţionali, iar pe alţii să- i încurajez.
Din experienţă vă mărturisesc că mentalitatea asistenţialistă sufocă curajul şi iniţiativa. Nu doresc să scutesc statul de îndatoririle pe care le are în a contribui la calitatea vieţii propriilor cetăţeni, însă doresc să depăşim anumite stereotipuri de gândire care nu sunt constructive.
Aş fi dorit să vă spun că am observat o evoluţie în rândul comunităţii, că aceasta este mai unită, omogenă, orgolioasă de rezultatele obţinute, însă nu este tocmai aşa. Conaţionalii noştrii trebuie să ştie că gestionarea imaginii de ţară, pe care ei o invocă deseori, este o datorie a fiecărui român. Fiecare reprezintă o parte din întregul românismului.
Atunci când văd că un coleg/compatriot de-al lor calcă strâmb ar trebui să-l atenţioneze, iar dacă nu se îndreaptă să-l izoleze. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, cred că dacă ar fi mai solidari între ei, românii şi-ar câştiga mai mult respectul şi simpatia societăţii gazdă.
Istoria a dovedit că ori de câte ori într-o comunitate au apărut crizele morale şi spirituale, au fost afectate şi relaţiile umane, de aceea, mă repet, raportul cu dimensiunea spirituală este cel mai util pentru a schimba atitudinea de individualism generalizată la nivelul comunităţii.
Comunitatea românească, de fapt întreg poporul român, trebuie să îşi valorifice virtuţile şi să manifeste un angajament de voinţă. Dincolo de diferenţele de crez politic sau religios, trebuie să existe voinţa unui destin comun mai bun. Valorificarea virtuţilor şi angajamentul de voinţă sunt două atitudini în măsură să ofere un răspuns pozitiv impasului prezent. În ceea ce-i priveşte pe românii care doresc să se reîntoarcă în ţară, ar trebui încurajaţi să profite de proiectele finanţate din fondurile europene. Este o oportunitate, doar că multora le lipsesc informaţiile.
Mi-aş dori ca peste câţiva ani, comunitatea românească să aibă un reprezentant în Parlamentul italian, la fel cum şi comunitatea italiană are unul în Legislativul de la Bucureşti. Oamenii şi ideile sunt mereu în mişcare, din acest motiv îmi este greu să fac o apreciere despre viitorul comunităţii româneşti. Din studiile făcute pot să vă mai spun că viitorul este greu de anticipat, dar ştim că este format de prezent. Ce le doresc românilor din Italia este să nu se lase învinşi de modul de viaţă superficial şi să aibă curajul să facă istorie, sunt protagoniştii propriei vieţi. »
Care este viitoarea activitate?
«Ca diplomat sunt la dispoziţia Ministerului Afacerilor Externe al României. Expertiza dobândită în cursul carierei şi înainte, sper să fie un element determinant în deciderea viitoarei misiuni. Doresc să pot clădi, alături de colegii şi partenerii mei ceva mai mult în folosul relaţiilor României cu Italia şi Sfântul Scaun. Deocamdată doresc să le mulţumesc, din nou, tuturor colegilor şi colaboratorilor care m-au susţinut în proiectele de promovare ale României.»
Crina Suceveanu
Ataşatul cultural şi responsabil cu comunitatea românească de la Ambasada de la Roma, George Bologan, ne explică viziunea sa despre arta diplomaţiei şi a relaţiilor internaţionale, despre rolul religiei, dar şi despre cum îşi petrece un om educat timpul liber.
Sunt de părere că apartenenţa la aparatul de stat ar trebui să ne responsabilizeze pentru a performa în mod constant şi de a găsi noi soluţii care să dea siguranţă şi optimism cetăţenilor propriei ţări. O persoană dragă îmi spunea că pentru mine diplomaţia este mai întâi o regulă de viaţă, un angajament pe care doar un mare patriot şi-l asumă cu satisfacţie. Are dreptate!
Dacă faci lucrurile doar pentru a fi făcute pentru că îţi primeşti o leafă şi te mulţumeşti cu un statut, nu ai câştigat nimic, eşti un mediocru. Arta diplomaţiei pentru mine înseamnă pasiune, plăcerea de a obţine cât mai multe satisfacţii, determinare în acţiuni, atitudine care porneşte din sentimentul de încredere în sine şi care îţi oferă capacitatea de a face faţă şi situaţiilor imprevizibile.
Însufleţit de umanismul creştin cred că diplomaţia trebuie să aibă în centrul preocupărilor valoarea omului, pornind de la proprii cetăţeni ale căror interese le reprezinţi în raporturile cu alte state. Deasupra unor teorii precum cele ale lui Morgenthau sau Waltz, ideea care rămâne mereu valabilă şi ar fi bine să primeze în relaţiile internaţionale este OMUL.
Numai din această perspectivă se pot identifica soluţii drepte şi pe termen lung pentru binele omenirii. Cred că se impune imperativ un nou umanism. Discursurile sterile şi fără conţinut obosesc şi, în contextul global, nu mai oferă credibilitate oamenilor.
Din 1936 filosoful Jaques Maritain (fost ambasador al Franţei pe lângă Sfântul Scaun) propunea umanismul integral ca singura cale pentru a evita confuzia de idei care se extinde în lume degradându-o. Azi două nume cu rezonanţă în politica italiană, Franco Frattini vorbind despre Expo Milano 2015 şi Giulio Tremonti în 8 ianuarie 2009 la Paris, când a vorbit despre criza financiară, amândoi propuneau un nou umansim. Dacă dorim să evităm participarea la un spectacol tragic al societăţii care se distruge uşor de la sine, este absolut nevoie să redescoperim valoarea omului integral.
Despre religie
Aspectul religios este prioritar, în viziunea mea. Omul fără Dumnezeu rătăceşte în absurditatea relativismului şi a nihilismului, creând o stare generală de oboseală şi de neîncredere şi apoi nu are nicio finalitate.
Excluderea lui Dumnezeu în secolul XX şi proclamarea morţii acestuia de către Nietzche a avut drept urmare profeţiile unei „lumi mai bune” (cu ghilimele de rigoare, pentru că efectul îndepărtării lui Dumnezeu a fost dezastruos) şi a legitimat călcarea peste cadavre. Eliminarea răului din lume se poate produce doar prin reînnoirea personală interioară. „Prin violenţă poţi ucide pe cel care urăşte, dar nu poţi ucide ura. întunericul nu poate forţa întunericul să dispară; singura iubirea o poate face” (Martin Luther King).
Timp liber
Consider timpul un dar pe care trebuie să îl preţuim, fiind spaţiul unde ne putem valorifica talanţii. În timpul liber îmi place să citesc, să studiez, să vizionez un film bun, oarecum aş spune să îmi fac toaleta sufletului şi a minţii. În mod special îmi place să stau cu prietenii mei, aşa cum deseori se întâmplă acasă la Oradea şi Bucureşti.
Consider că prietenia este cel mai înalt sentiment şi adevărata bogăţie a omului, iar în sprijinul acestei afirmaţii citez mereu Cărţile înţelepciunii din Vechiul Testament şi pe Aristotel. Nu doresc să las impresia unui ascet, îmi place viaţa şi să mă distrez când este cazul. Prezenţa oamenilor de calitate în jurul meu este un mod de a-mi respecta timpul liber.
George Bologan
Cărţi preferate – Marin Preda, „Moromeţii” – Isaia Iannaccone „L’amico di Galileo” – Eric J. Hobsbawm „Age of Extremes. The Short Twentieth Cantury 1914-1991” (lucrare cunoscută sub denumirea de „Secolul scurt”) – Mircea Eliade, „Oceanografie” – Ryszard Kapuscinski „L’altro” – Joseph Ratzinger „L’elogio della coscienza” Filme preferate – Tănase Scatiu (1976, Dan Pita) – Des hommes et des dieus (2010, Xavier Beauvois) – Portretul luptătorului la tinereţe (2010, Constantin Popescu)Trei lucruri importante din cariera de diplomat si trei din viaţa lui George Bologan
Din cariera de diplomat: 1) organizarea concertelor de la Auditorium Parco della Musica când pentru prima dată au fost interpretate piese cu vioara Stradivarius din patrimoniul României; 2) simpozionul dedicat Monseniorului Vladimir Ghika şi 3) organizarea celui mai semnificativ eveniment al diplomaţiei culturale româneşti în Italia: „Aurul antic al României” cu o parte din Tezaurul Naţional al României.
Din viaţă: 1) cele 7 vizite la Papa Ioan Paul al II-lea; 2) de a mă simţi util ţării mele; 3) de a fi avut privilegiul să cunosc oameni deosebiţi.
«Sper ca acest interviu să îi ajute pe mulţi să mă înţeleagă mai bine pentru a mă putea scuza dacă nu am fost mereu la înălţimea aşteptărilor, în acest sens amintesc un proverb franţuzesc „tout comprendre c’est tout pardonner” („a înţelege totul înseamnă a ierta totul”).
Este foarte dificil să poţi mulţumi pe toată lumea, am satisfacţia de a avea două dosare în care mi-am colecţionat mesaje cu mulţumiri, unele de la persoane pe care nu le-am întâlnit niciodată. Am alunecat şi eu, ca fiecare om, pe gheaţa eşecului şi de multe ori pe cea a descurajării, dar m-am ridicat şi am privit înainte, uneori cu ajutorul prietenilor dragi.
„În spatele norilor cerul este mereu senin”. Rezultatele pe care le-am obţinut nu îmi aparţin, sunt premiile tuturor celor care au investit în mine şi le mulţumesc din nou, asigurându-i pe fiecare de un sentiment particular de consideraţie.»