A publicat două volume de poezii, a colaborat cu numeroase asociaţii culturale şi a fost apreciat de către multi oameni de cultură din România. Cu toate astea, pentru a-şi putea ȋntreţine familia a ales calea străinătăţii. Este povestea unui român care de mai bine de doi ani lucrează ca gropar la cimitirul din Jesi, localitatea situată ȋn provincia Ancona, dar care nu şi-a pierdut pasiunea pentru poezie.
Garoflid Barbu Gighera are 48 de ani şi este originar dintr-o comună doljeană. Un om simplu, care a căutat mereu să ofere familiei o viaţă frumoasă şi liniştită. Acum stă cu familia ȋn Italia.
„Am lucrat prin foarte multe oraşe, ȋn diverse locuri şi nu m-am dat ȋnapoi de la nicio muncă. N-am vrut niciodată să lipsească ceva soţiei şi celor două fete ale mele.”
Talentul şi banii
Garoflid a fost mereu pasionat de poezie. Incă din timpul şcolii generale a ȋnceput să citească şi apoi să scrie poezii, care au fost apreciate şi i-au dat posibilitate să apară ȋn diferite reviste sau publicaţii locale.
„Am ȋnceput de la vărsta de 14 ani să scriu poezii. A fost ca o joacă. ȋmi plăcea să scriu şi să dau şi prietenilor să le citească. ȋn timpul anilor ’80 am colaborat şi publicat ȋn revistele „Ramuri” şi „Gorjeanul”, precum şi la „Gazeta de Sud” din Craiova. La Gazetă am lucrat chiar ca angajat, la distribuţie sau la ştiri, unde am colaborat cu redactorii de acolo.”
Anul 1998 i-a adus lui Barbu Gighera şi prima posibilitate de a publica o parte din poeziile sale. Primul său volum s-a intitulat „Anotimpul simţirilor” şi i-a adus multe satisfacţii. „Am avut posibilitatea să public datorită bunăvoinţei celor de la sindicatul minier din Motru. Ulterior l-am cunoscut pe Adrian Păunescu şi am devenit membru al cenaclului „Clepsidre” din Dolj. Ce folos ȋnsă că talentul meu nu a fost recunoscut ȋn aşa măsură ȋncât să-mi asigure traiul mie şi familiei.”
„Poţi să ai talent de premiul Nobel că nimeni nu te bagă ȋn seamă”
Gropar ȋn Italia
„Am plecat din ţară dezgustat de tot ceea ce-mi oferea ţara mea. De muncă nu este iar cultura nu este ȋncurajată. Dacă nu ai bani să poţi publica ceva, poţi să ai talent de premiul Nobel că nimeni nu te bagă ȋn seamă. Mi-am găsit de lucru la o fermă agroturistică, dar nici aici ghinionul nu m-a ocolit. Criza din Italia s-a răsfrâns asupra micilor intreprinzători din turism şi datorită puţinilor clienţi şi a salariului foarte mic am fost nevoit să mă ȋntorc ȋn ţară pentru 2 luni.” Nu s-a descurajat şi s-a ȋntors la Jesi.
De la statutul de poet a trecut ȋnsă la cel de gropar, meserie care ȋnsă ȋn sfârşit ȋi dă posibilitatea să-şi ȋntreţină familia. „Lucrez ca gropar. La cimitirul din Jesi fac de toate: particip la funeralii, fac curăţenie şi mă ocup de grădinărit. Nu mi-e ruşine, pentru că e o meserie cinstită, ca oricare alta şi care, cel mai important ȋmi dă posibilitatea să-mi ȋntreţin familia.”
Două volume
De când situaţia economică a familiei sale s-a mai restabilit, Barbu a revenit la marea lui pasiune, reuşind să tipărească două volume de poezii. Unul editat ȋncă din 1998 intitulat „Anotimpul simţirilor” şi un altul, nou, cu un titlu foarte sugestiv, „Povara timpului prezent„. „M-am chinuit mult până să ajung sa le public. Am avut nevoie de sponsori, de acceptul tipografiei şi de mult timp. Dar am reuşit şi sunt deosebit de ȋncântat.” Fiind hotărât să rămână ȋn Italia, românul ar dori să facă cunoscute poeziile sale şi conaţionalilor săi, celor care mai au şi puţină preocupare pentru cultură.
„Mi-ar face plăcere să fiu citit de către românii mei din Italia dar nu ştiu cum să fac să-mi distribui cărţile. Aş dori să iau legătura cu asociaţiile culturale româneşti, cu preoţii români, cu oamenii de cultură din Italia. Munca pe care o am ȋmi ia mult timp şi nu am posibilitate să umblu prea mult. De aceea m-am bucurat când am văzut că ziarul românilor din Italia se interesează de mine şi de poeziile mele. Am citit ȋn trecut că aţi scris despre două românce care scriu poezii, dar care lucrează ca badante. De ce nu ne ȋncurajează nimeni? Chiar am devenit atât de indiferenţi la ȋncurajarea acestor oameni?” Bani pentru tipar
Dacă ar avea posibilitatea de a vinde cele două volume de poezii, Barbu ar dori să doneze o parte din bani. „Nu ȋmi fac speranţe că voi trăi mai bine din vânzarea celor două volume. Dar aş putea să ajut pe cineva sau să fac o donaţie pentru vreo fundaţie sau asociaţie care ajută oamenii aflaţi la ananghie.
De aceea, fac apel prin intermediul ziarului dumneavoastră să mi se ofere posibilitatea de a participa la evenimentele româneşti, ocazii cu care mi-aş putea face cunoscute cele două volume şi dacă va fi cineva care să mi le şi cumpere aş vrea să donez o parte din bani şi altora care se află ȋn situaţii dificile sau suferă de boli care are au nevoie de tratamente costisitoare. Eu ȋncă mai sper ca cineva să-mi ofere această ocazie. Am auzit ca sunt mai mult de 100 de asociaţii româneşti ȋn Italia. Oare se va interesa cineva de mine şi de propunerile mele?”
Andi Rădiu
