Familia Ciobanu, originară din Satu Nou, comuna Belceşti, judeţul Iaşi, aniversează în noiembrie 14 ani de căsnicie şi împreună cu cei patru copii vor sărbători la Campofelice di Roccella (provincia Palermo), noul oraş de adopţie. Elena şi Mihai s-au căsătorit tineri, ea avea 19 ani şi el 24 de ani. Rodul iubirii lor se cheamă Maria Lidia (13 ani), Nicoleta Adriana (11 ani), Elena Mirela (10 ani) şi prâslea mult aşteptat, Mihai Cosmin (6 ani). De
puţină vreme familia s-a reunit în Italia.
Elena, când ai venit în Italia ?
«Acum doi ani şi jumătate. O vecina m-a îndemnat şi soacră-mea. Aveam 4 copii acasă, băieţelul meu avea doar 2 ani şi jumătate. Ne făcusem casă, statul mi-a dat 10 ari de pământ, dar fără acte… Aveam de plătit actele, de umblat la primărie, de îngrijit copii, iar soţul meu lucra pescar cu 80 de euro pe lună.
Eu am venit în Italia fiindcă voiam să-mi pun lumină la casă! Locuiam de 4 ani în casa pe care am construit-o cu mâinile nostre şi nu aveam bani să ne tragem lumină. Costa 22 de milioane de lei. Mă săturasem de lampă şi de lumânări. Copiii se trezeau dimineaţa cu mustăţi de la funingine, erau aşa frumoşi, dragii de ei…
Am cumpărat şi stâlpul de curent. Dacă nu o duceam aşa de greu, nu veneam. Uram casa fără lumină. Copiii mergeau la soacră-mea la televizor. Plecau în Italia multe vecine, care mai de care îşi îmbunătăţea casa cum putea. Seara la cină vorbeam cu copiii şi cu soţul meu despre Italia, unde sunt bani. Vedeam banii pentru că nu aveam bani de pâine decât rar, mâncam mămăliga. O duceam greu şi orice mamă din lumea asta ar vrea să le ofere totul copiilor. Mi-am făcut paşaport, gândindu-mă pe viaţa şi pe moarte.
Am plecat la un loc de muncă fix în locul unei vecine, la Caccamo, în Sicilia. În autocar, înainte de ieşirea din ţară mi-a venit un moment de panică, pentru copii, pentru soţul meu, pentru tatăl meu paralizat, pentru soacra mea de 80 de ani care a rămas cu toate grijile. Îmi venea să mă cobor imediat, dar trebuia să lucrez trei luni să reuşim să avem lumină! Şi pentru prima dată împrumutasem 300 de euro, pentru drum.»
Ai lucrat „badante”?
«Da, am fost aşteptata în staţia de autobuz la Palermo de un moşneguţ care a întrebat care dintre noi este Elena. Eram multe românce. A dat din cap când m-a văzut, eram slabă şi după două zile de drum arătam rău. Italiana nu o ştiam, aşa că omul pe bună dreptate era îngândurat. M-a dus într-un mic orăşel la sora lui, de 70 de ani, bolnavă, rătăcită cu mintea, dar bună la suflet.
Aveam grijă de ea şi de fiica ei bolnavă de cancer. Am stat 7 luni şi două săptămâni acolo, am asistat şi la moartea fiicei acesteia. Venisem pentru trei luni, dar banii pentru lumină nu erau destui. 400 de euro trimiteam în fiecare lună acasă, şi 100 de euro mi-i păstram pentru telefon şi cele necesare. Soţul meu cumpăra ce trebuia pentru casă şi copii şi umbla să facă actele pe casă, să ia aprobări pentru curent etc.
Muream de dorul copiilor, mi-era milă de fata cea mare care spăla, călca, gătea, îşi ducea surorile la şcoală, de soacra mea care dormea noaptea cu copii… Mi-era frica de Protecţia Copiilor, să nu cumva să mi-i ia.
Soţul mi-a spus că se descurcă şi dacă vin eu acasă, va pleca el să lucre. Dar el a mai fost şi în Turcia, Serbia, Italia, dar nu găsea ceva stabil. Am plecat înainte de sărbătorile de iarnă acasă şi am stat trei luni.»
Te-ai reîntors? Ce minune s-a întâmplat?
«Da, acum lucrez la o familie care mi-a schimbat viaţa într-un mod nesperat! Nu îmi vine nici mie să cred. Am venit recomandată de cea care îmi luase locul la primul post de muncă. E un alt oraş, Campofelice. Mi-a plăcut doamna Cinzia (Di Stefano) de cum am văzut-o.
Îmi aduc aminte că seara l-am sunat pe soţul meu şi i-am spus că de aici nu mai plec. Am îngrijit-o pe soacra ei. Doamna Cinzia mi-a fost dragă, ca o soră. M-a întrebat de familia
mea, de casa mea. I-am spus simplu, că avem o casuţă mică, patru copii frumoşi şi sănătoşi, dar încă nu avem lumină. Că suntem săraci, dar sperăm să depăşim toate greutăţile. Eu nu ieşeam în zilele libere şi ei mă plăteau pentru asta şi eu le spuneam că m-au plătit mai mult.
Doamna Cinzia m-a întrebat dacă aş fi de acord să trimită un pachet cu dulciuri, hăinuţe pentru copii. După două săptămâni ce eram venită, Cinzia cu toate prietenele ei au făcut o
chetă şi au adunat dulciuri, mâncare, hăinuţe, încălţăminte de peste 100 de kg. Am rămas mută. L-am sunat după 3 zile pe soţul meu să se ducă să ia „pachetul”.
Când i-am spus că sunt 7, mi-a răspuns: „ai chef de glume?”. A fost bucurie mare şi mi-i pot imagina pe copiii mei în faţa atâtor bunătăţuri. Niciodată nu au primit atâtea lucruri şi nu au fost mai fericiţi. Şi vecinele, când au auzit, au început să bârfească. Îşi imaginau că fac trotuarul!
Dar eu nu am cerut niciodată nimic. Cinzia mi-a zis să îmi chem soţul că i-a găsit un post de grădinar, apoi să mergem să aducem copiii măcar pentru o vacanţă. Cinzia mi-a spus că dacă vrem, poate să înscrie copiii la şcoală aici. Familia trebuia să se reunească. Cinzia m-a sprijinit şi încurajat foarte mult, mi-a schimbat viaţa total. Recunoştinţa este un cuvânt prea mic să încapă un suflet atât de mare.»
Au venit şi copiii?
«Am mers în România şi ne-am întors toţi pe 16 iunie, cu avionul. Le-am oferit cu ajutorul doamnei Cinzia o vacanţă pe cinste copiilor, i-am dus la mare, la piscină, la plimbare; prietenele ei îmi iau copiii să se joace cu fiii şi fiicele lor. Aşa pot să lucrez şi eu. Suntem bucuroşi că suntem împreună, nu visam aşa ceva.
Copiilor vrem să le dăm copilăria, să-i ajutăm mai mult decât au făcut-o părinţii noştri cu noi, să-i facem fericiţi. I-am înscris deja la şcoală pe toţi şi aşteptăm cu emoţie începerea anului şcolar.»
Aţi instalat lumină totuşi la Satu Nou?
«Lumina o avem acasă! Când am încuiat casa să plecăm cu toţii în Italia să ştiţi că nu am simţit acea strângere de inimă. Totul e greu în România, totul e scump. Pentru mine şi copiii, Italia reprezintă raiul. Nu credem că ne mai întoarcem, poate ar trebui să mai facem două cămăruţe la căsuţa noastră, dar preţurile sunt mai mari ca în Italia. Vecinii noştri sunt în aceeaşi situaţie, plecaţi prin lume.»
Crina Suceveanu, Palermo
