Consulul general al României la Bologna, Eugen Șerbănescu, în ipostază de dramaturg: între 14 și 16 octombrie, la Teatrul Alemanni (via Mazzini 65, Bologna. Vineri și Sâmbătă, de la orele 21:00. Duminică de la 16:00) se joacă, în premieră absolută, piesa sa ”Ricatto” (Șantaj), în regia lui Dominic Dembinski, cu o distribuție de actori întru totul italiană.
Eugen Șerbănescu a fost director general al Centrului Național Român de Cinematrografie până în 2013, consul general la New York și Los Angeles și apoi a sosit la Bologna, unde, în mod întâmplător, regizorul Gian Luigi Pavani ar fi găsit și citit ultima sa carte (L’occhio del gabbiano – Ricatto, tradusă în italiană), fiind atât de impresionat încât a început să-l caute pe scriitorul care, ca să vezi, trăia în apropiere de el, la Bologna, a scris cotidianul La Repubblica.
Și astfel, după o serie de coincidențe, ”Ricatto”a ajuns pe scenă, sub regia lui Dembinski, prestigioasă figură a producțiilor de televiziune și teatrale românești și vechi prieten al lui Șerbănescu, și povestește publicului italian relația existențială dintre Est și Vest, atingând latura sentimentală și psihologică a celor care au trăit-o. I-am adresat domnului consul general câteva întrebari legate de acest eveniment.
Domnule consul general, când ați scris piesa și cum s-a întâmplat să fie jucată în premieră în limba italiană, cu actori italieni?
«Mulțumesc pentru atenția pe care o acordați acestui eveniment. Este, după știința mea, prima colaborare din istorie de acest tip, teatral, dintre România și Italia, în care autorii români contemporani (dramaturg, regizor, scenograf și compozitor) colaborează pro bono cu un teatru italian și cu actori italieni, cu un produs în limba italiană. Această ultimă piesă a mea (în ordine cronologică), Ochiul goelandului sau Șantaj, a fost publicată într-un volum trilingv (română, engleză, italiană) în anul 2014 la Editura Palimpsest din București. Cartea a căzut în mâinile directorului teatrului Alemanni, regizorul Gian Luigi Pavani, care m-a invitat la o discuție. Așa a început totul… »
Despre ce este vorba, pe scurt, în piesă?
«O avocată emigrată din Europa de Est în Statele Unite se reîntoarce în țara de baștină după căderea Cortinei de Fier și urcă pe scara politică a democrației emergente folosindu-si recompensele sexuale pe lângă mai-marii zilei. La scurt timp, este însă stopată de apariția unui roman a cărui eroină, nimfomană, îi seamană întru totul – fizic, biografic, comportamental. Din cauza oprobriului public care se iscă și ia amploare, viața ei se transformă într-un coșmar. Cine, de ce și cum? Vă invit la teatru… »
Se spune despre creatorii români că exploatează comercial un trecut dureros, vezi filmele regizorilor din „noiul val”, majoritatea ambientate înainte de 1989, într-o realitate descrisă cu tușe groase. Ne invitați la spectacolul suferinței?
«Nu, vă invit la o radiografie psihologică de caz, reprezentativ prin simbolistica sa existențială pentru milioane și milioane de cazuri din Europa de Est post-belică, cazuri care s-au adunat apoi, de-a lungul celor 45 de ani, într-un arhetip existențial – cum să învățăm să supraviețuim într-un regim opresiv, transformând umilința în plăcere… Cred că Occidentul nu a înțeles si nici acum nu înțelege pe deplin ce s-a întâmplat în spatele Cortinei de Fier, și, din această cauză, nu înțelege nici ce se întamplă acum – toate derapajele, individuale sau de grup, de la grotesc la hidos, care apar… care – oricât ar părea de exagerat – sunt consecințele autismului de atunci, ale nevoii irepresibile de recuperare a unor vieți furate. Așa cum spunea Nadejda Mandelstam, nu poți înțelege un coșmar (aș adăuga: și nici consecințele lui) dacă n-ai trait în el. Așadar, cele doua mari tragedii ale secoului 20 – Holocaustul si Comunismul – nu pot fi niciodată „prea mult” evocate… atât pentru a nu risca să se repete cât și dacă vrem să luptăm, să ne eliberăm de propriii noștri demoni.»
După 1989, am aflat că eram de fapt un popor de dizidenți. Nimeni nu mai recunoștea că a susținut dictatura. Acest mit fondator al României democratice a funcționat?
«O să vă surprindă, dar cred că acest așa-zis mit are o bază. Aproape toată lumea, cu excepția celor din structurile de forță și ideologice ale dictaturii, ducea o viață dublă – una, superideologizată și falsă – la serviciu și alta – acasă, unde mai ciocneai un ou de Paști, mai cântai în surdină colinde de Crăciun, mai vedeai noaptea un film interzis, reintrai putin in propriul eu. In acest sens, se poate vorbi de o dizidență… tăcută. Într-o dictatură, orice tentativă de a fi tu însuți (însăți) este un act de dizidență. În orice caz, a vorbi de o susținere generală a dictaturii din partea populației este cel puțin o inadvertență lingvistică. Nu se poate spune că susții regimul când ai arma gardienilor regimului proptită în spinare… Doar te faci că îl susții, ca să supraviețuiești. Daca populația ar fi susținut dictatura, s-ar fi desființat Securitatea, STASI sau KGB-ul. Ceea ce, după cum știm, nu prea s-a întâmplat… »
Cum se împacă funcția de consul general cu cea de om de cultură, de dramaturg și scriitor? Curajul de a spune anumite lucruri incomode nu este mereu tolerat. Vă impuneți o autocenzură?
«Eu scriu despre natura și condiția umană în relație cu vremurile istorice. Nu mă ocup de personajele reale, de pe scena socio-politică. Poate de aceea am trecut din gazetărie în literatura de ficțiune, ca să scap de cenzură (a mea sau a altora), nu? În istoria României au existat diplomați scriitori de toată isprava în ambele ipostaze. Încerc să le calc pe urme.»
Sorin Cehan
