„Mesajul rămâne încă la nivel de elite şi lipsesc, mai ales, iniţiativele culturale în provincia italiană”. În felul acesta se prezintă, în opinia lui Ervino Curtis, preşedintele asociaţiei culturale italo-române „Decebal” din Triest, receptarea culturii române în Italia. în panorama asociaţiilor culturale create de români şi italieni în Peninsulă, Asociaţia „Decebal”, constituită în 1987, este, după „Fundaţia Europeană Drăgan” (1967), cea mai veche organizaţie existentă în Italia, cu o bogată activitate culturală şi de cercetare.
Ervino Curtis, în ce termeni credeţi că se poate vorbi astăzi despre receptarea culturii române în Italia? «Din păcate suntem încă departe de o cunoaştere pe scară largă a istoriei, a literaturii şi a altor sectoare ale culturii române în Italia, nu numai la nivel popular, ci şi, mai ales, la nivelul operatorilor culturali italieni, ca să nu mai vorbim de cei din politică şi administraţie. Câte ceva a început să se mişte în oraşele mari unde există instituţii române sau asociaţii de români, însă mesajul rămâne încă la nivel de elite şi lipsesc, mai ales, iniţiativele culturale în provincia italiană.»
Care credeţi că este rolul asociaţionismului italo-român în ceea ce priveşte integrarea şi dialogul intercultural? «Asociaţionismul românesc şi italo-român are un rol esenţial în procesul de difuzare a culturii şi în integrarea românilor în Italia în măsura în care realizează iniţiative de deschidere către societatea italiană şi nu se închide într-o activitate de cerc sau într-un activism doar în favoarea propriilor membri.»
Asociaţia dumneavoastră se prezintă pe plan comunicaţional şi cu un site, www.decebal.it, complex şi articulat, cu un caracter preponderent cultural, care oferă, pe lângă ştirile despre asociaţie, o serie întreagă de informaţii, imagini şi referiri la cultura şi istoria României. Ce ne puteţi spune în acest sens? «Şi aici trebuie să spun că nu sunt mulţumit de mine însumi întrucât, după un prim important moment de investiţie de timp şi nu numai pentru realizarea şi dezvoltarea site-ului, a urmat o perioadă marcată de o serie de probleme personale care nu mi-au permis să-l actualizez aşa cum aş fi vrut. Pe de altă parte, am dedicat mult timp şi resurse unor variate iniţiative cu privire la istro-români. Deşi am reuşit să introduc pe site peste o mie de imagini interesante, îmi rămân, cu siguranţă, tot pe atâtea de inserat, sper într-un viitor apropiat.»
Dumneavoastră şi asociaţia pe care o conduceţi acordaţi o atenţie specială istro-românilor. Cum se prezintă, la începutul mileniului trei, situaţia istro- românilor şi cum se poate duce mai departe cauza lor? «Situaţia istro-românilor este din ce în ce mai dramatică întrucât, dacă Maiorescu, încă din prima sa călătorie în Istria, în 1857, era uimit de permanenţa acestei culturi şi îi dădea doar câteva decenii de supravieţuire, ne putem imagina cum stau lucrurile după un secol şi jumătate. Iar dacă Brătianu vorbea despre limba română ca despre o enigmă şi un miracol, cu atât mai valabilă este această aserţiune pentru istro-româna care, dincolo de orice previziune, încă mai este vorbită de câteva sute de istrieni croaţi. O expoziţie pe care am realizat-o despre istro-români ca primă imigraţie a românilor spre vest, în iunie 2007 la Triest şi apoi la Toppo di Travesio şi Veneţia, iar în mai 2008 la Timişoara şi în septembrie la Sibiu, a repropus tema la diferite nivele de interes. în plus, catalogul expoziţiei a reprezentat o primă publicaţie în absolut cu caracter istorico-divulgativ privind cultura şi limba acestora. Un alt moment de interes a fost teza de licenţă despre istro-români realizată de Gilberto Pegoraro la Universitatea Ca’ Foscari din Veneţia. De asemenea, cunoscuta revistă românească „Formula AS” a dedicat trei articole de fond acestei expoziţii şi istro-românilor. Cred că, dacă asociaţiile româneşti din Italia ar contribui activ la organizarea acestei expoziţii în diferite oraşe italiene, s-ar înregistra cu siguranţă un rezultat pozitiv cu privire atât la imaginea României, cât şi a istro-românilor. De altfel, universităţile româneşti, facultăţile de litere, ar trebui să organizeze stagii în locurile unde se mai găsesc istro-români, aşa cum încearcă să facă Universitatea de Vest din Timişoara.»
În contextul prezent al realităţii româneşti din Peninsulă, cum caracterizaţi abordarea presei italiene? «Presa italiană reflectă, desigur, marea ignoranţă a poporului italian în ceea ce priveşte România şi românii, cu excepţiile de rigoare, bineînţeles. Românii – confundaţi cu etnicii rom, cu slavii ori puşi laolaltă cu ceilalţi imigranţi, marocani, kurzi, tunisieni etc. – sunt, în general, trataţi aşa cum presa din nordul Italiei îi trata pe italienii veniţi din sud în anii ’50. Este normal ca totalul semnificativ al românilor din Italia să comporte, statistic vorbind, un număr de asemenea crescut în cazul delicvenţilor, ca şi un număr cu siguranţă mult mai important de persoane care lucrează şi plătesc taxe statului italian, inclusiv cele pentru pensionari. Apoi un număr apreciabil de noi cetăţeni care umplu clasele în descreştere ale elevilor noştri, împiedicând o redimensionare nu mai puţin negativă a personalului didactic, un număr în continuare determinant de asistenţi sociali care compensează carenţele în acest sens ale societăţii italiene şi dificultăţile familiilor în îngrijirea persoanelor în vârstă. Există apoi un număr consistent de lucrători în agricultură şi păstorit care au împiedicat o preocupantă criză a sistemului agro-alimentar italian, un număr substanţial de muncitori în construcţii şi industrie care acoperă deficitul de personal determinat de disponibilitatea scăzută a italienilor de a lucra în acest sector şi, din păcate, un număr deloc neglijabil de accidente – uneori soldate cu moartea – la locul de muncă etc. Ar trebui ca toţi împreună să recompunem şi să reconsiderăm imaginea de ansamblu pe care o dau aceste remarcabile numere.»
Afrodita Carmen Cionchin