Elena Călugăreanu a sosit în Italia în 2005. În România a lucrat ca infirmieră timp de 29 de ani, la spitalul din Dorohoi, în judeţul Botoşani. A venit în Italia din dorinţa de a putea câştiga mai mult, lucrând ca infirmieră, pentru a-şi putea ajuta cei trei fii. Nefiindu-i recunoscut titlul profesional în Italia, a decis să se ocupe de asistenţa bătrânilor, ca aşa zisă “badantă”.
“În România lucram în spital la secţia de ginecologie, pentru un salariu de doar 150 de euro pe lună- la atâţia ani vechime! După 29 de ani trăiţi practic pe culoarele spitalului, am vrut să încerc şi altceva”. Astfel, a decis să-şi ia un concediu fără plată şi să-şi încerc norocul, la 47 de ani, în Italia. Un adevărat act de curaj, ca multe alte românce de vârsta ei. Elena vroia să-şi ajute şi cei trei copii, doi băieţi de 27 şi 25 de ani şi fata de 21 de ani. Băiatul a lucrat la fabrica “Porţelanul” din Dorohoi, dar a rămas fără un loc de muncă, după închiderea uzinei. Băiatul cel mare, în schimb, lucra ca ospătar, dar şi restaurantul unde lucra s-a închis.
In Sicilia, 550 de euro lunar
“în 2005. prima oară am ajuns în Sicilia. O prietenă din România venise în ţară pentru o vacanţă şi m-a rugat să-i ţin locul. Pentru început câştigam 550 de euro. Aveam grijă de o femeie paralizată. Făceam de toate, pe lângă munca de infirmieră: spălam, călcam, curăţam casa, făceam de mâncare. Aşa am lucrat timp de patru luni de zile, mereu închisă în casă, fără a avea posibilitatea de a ieşi nici măcar o zi pe săptămână. In tot acest timp, nu am putut să văd nici măcar oraşul unde lucram”.
După experienţa din Sicilia, Elena s-a întors acasă cu toţi banii pe care îi câştigase cu greu în lunile de muncă. “Astfel mi-am putut ajuta fata, care lucra la Bucureşti. Deşi obosită, eram totuşi fericită: în patru luni de zile căştigasem salariul aproape pe un an de zile lucrând în spital.”
Injecţii, curăţenie, bucătărie
În septembrie 2005 a decis să se întoarcă în Italia. Tot printr-o prietenă, care i-a găsit un loc de muncă, de data aceasta la Roma. Avea grijă de o bătrână de 95 de ani. Spre deosebire de prima experienţă, avea joia după amiaza şi duminica liber. Primea 600 de euro pe lună. Dar mai rotunjea, lucrând duminica cu 50 de euro pe zi, la o altă bătrână. După şase luni, a schimabt locul de muncă, la o altă italiancăîn vârstă, imobilizată la pat, tot la Roma, dar care o plătea mai mult cu 50 de euro, dar lucra şi joia şi duminica. A lucrat astfel non stop un an şi şase luni, fără nicio zi liberă. Nici de sărbători. Nu putea ieşi nici măcar câteva ore din casă. Bătrâna era foarte bolnavă şi doar datorită Elenei, a mai trăit un an şi jumătate. “Când am ajuns la ea, bătrâna nici nu mai mânca. Dar am avut grijă de ea, îi pregăteam un meniu special, îi pisam totul, inclusiv carnea. În câteva luni s-a întremat şi, deşi nu vorbea, ne înţelegeam prin semne. A ajuns să-i pregătesc şi sarmalele şi ciorba românească, pe care i le dădeam tocate mărunt.”
Dar greutăţile abia acum au început: “Bătrâna murit, iar fiul ei nu mi-a plătit ceea ce mi se cuvenea: nici sărbătorile, nici orele libere -de care nici măcar nu am beneficiat niciodată”. In plus, bătrâna, fiind imobilizată la pat, trebuia ridicată mereu şi schimbată. Astfel, Elena s-a îmbolnăvit şi a ajuns la spital. Dar a avut curajul să se adreseze unui sindicat. “Aici am găsit o româncă care m-a îndrumat la o avocată şi am decis să îmi cer drepturile”. Acum este în curs un proces împotriva fiului bătrânei.
Contract de 450 de euro
Apoi Elena a găsit un alt loc de muncă, tot la o bătrână. Dar aceasta, aflând de problemele de sănătate ale Elenei, i-a spus clar să plece de la casa ei, pentru că ea are nevoie de o femeie sănătoasă. A găsit repede un alt loc de muncă, ca asistentă a unei bătrâne în spital, la căpătâiul căreia trebuia să stea zi şi noapte. Bătrâna a murit în spital, dar fiul ei a insistat ca Elena să rămână în familie pentru a avea grijă de soţul celei decedate. “Ei mi-au promis un salariu de 700 de euro şi documente. Dar după o lună, mi-au arătat un contract de 450 de euro şi mi-au spus ca după amiază să-mi găsesc altceva de muncă. Am refuzat şi am rămas din nou fără slujbă”.
Româncele exploate
În peripeţiile ei, Elena a avut modalitatea să-i cunoască pe italieni. “Ca şi în România, sunt persoane bune şi rele. Sunt şi cei care profită de româncele care vin să le lucreze în case. Sunt exploatate. Noi în România lucrăm doar opt ore. Dar aici ca “badantă” lucrezi non stop, 24 de ore din 24. Sunt persoane care nu te lasă să te odihneşti nici măcar două ore. Eu nu am lăsat niciodată că să mă exploateze cineva. Am fost corectă şi am plecat atunci când nu-mi convenea situaţia. Problema româncelor este că sunt constrânse să lucreze la negru. Toate insistăm să ni se facă contracte, dar patronii refuză, sau îţi propun un contract în care declară mai puţine ore, obligându-te în plus să-ţi plăteşti singur contribuţiile la stat.”
Fără asistenţă medicală
“Cel mai greu este când te afli în situaţii limită, aşa cum m-am aflat eu în spitalul San Camilo. Ajunsesem la urgenţă, cu dureri foarte mari. Îmi dădeam seama, ca infirmieră, că e o situaţie gravă. Dar medicii şi infirmierele nu s-au uitat decât superficial la mine, cred că din cauză că eram româncă şi fără asiguarare. Am stat două zile la Pronto Soccorso şi nu m-au internat în spital, spunând că nu au locuri. Am cerut ajutorul unui avocat ( Giancarlo Germani), care a trimis o scrisoare Directorului spitalului, unde cerea explicaţii cu privire la cazul meu. Numai aşa mi-au găsit, aproape imediat, un loc disponibil.”
“Uşa în nas românilor”
Căutând de lucru, Elena a observat că mulţi italieni au o impresie foarte proastă despre români. “De mai multe ori, căutând de lucru şi răspunzând la anunţuri, mi s-a închis telefonul, când au aflat că sunt româncă. Acum câteva zile, am căutat o cameră de închiriat. Doamna respectivă m-a invitat să văd camera. Când am spus că sunt româncă, a refuzat să mi-o închirieze .”
Un alt lucru care o deranjează este faptul că foarte multe conaţionale vând locurile de muncă, “chiar 250 de euro, fără a da certitudinea că vei lucra cu siguranţă în acel loc. Eu, de exemplu, am ajutat întotdeauna multe fete, găsindu-le un loc de muncă, dar nu am vrut nimic în schimb”.
Jumătate din colege- la Roma
La Roma nu se simte singură. Din oraşul ei natal, Dorohoi, sunt foarte multe concetăţene. Mai mult, chiar aproape 15 asistente şi infirmiere sunt foste colege de la spitalul din Dorohoi. “Ne vedem mai rar, dar ne telefonăm deseori. Toate lucrează ca “badante” sau la la ore (lungo orario)”.
Elena nu vrea să rămână definitiv în Italia: “De Paşti am fost acasă, dar acolo viaţa este foarte scumpă, este dificil de trăit cu un salariu de 200 de euro. Pentru tineri este o tragedie. Noi, ca părinţi, vrem, să-i ajutăm şi ne sacrificăm pentru ei, dar nu ştim cât putem continua, puterile nu mai sunt cele din tinereţe. Ne doare sufletul când vedem cum suferă tinerii. Când se căsătorec, nu au casă, nu au un loc de muncă. Se duc în străinătate , dar şi aici viaţa este cum este. Nu li se fac documente, deci acum e şi riscul să fie trimişi înapoi. Pentru români viaţa în Italia e mai grea acum: şi pentru a găsi un loc de munca sau cameră în chirie. Mai vreau să lucrez totuşi un an sau doi, apoi vreau să mă întorc în România. Tot ce am făcut a fost ca să-mi ajut copiii”.
Miruna Căjvaneanu
