Lăcrămioara, o româncă ce a plecat din țară în 2004, reprezintă povestea multor familii care au sacrificat totul pentru un viitor mai bun și care au trăit o viață departe de casă. La 34 de ani, împreună cu soțul ei, a decis să lase în urmă România și să muncească în Italia pentru a-și putea oferi copiilor o viață decentă. Deși au reușit să își cumpere o casă și să își atingă obiectivele financiare, Lăcrămioara nu s-a obișnuit niciodată cu viața departe de casă, rămânând mereu cu gândul la copii și la familie. După 21 de ani, dorul de casă a învins.
O viață departe de casă: 21 de ani de Italia
În vara anului 2004, pe 7 august, Lăcrămioara a făcut pasul care avea să-i schimbe viața și să redefinească noțiunea de sacrificiu. Avea 34 de ani și o familie pe care o iubea enorm. Cu toate acestea, viața în România devenise insuportabilă din punct de vedere financiar. Lucra ca vânzătoare, iar soțul ei era angajat la RATB, dar, în ciuda muncii lor, nu reușeau să obțină un credit pentru o casă. „Stăteam cu chirie, aveam nevoie de bani pentru casă, așa că am mers la bancă. Dar am fost refuzați. Eram foarte dezamăgită că vrem să facem ceva și nu putem. Stăteam într-o cameră de 2/2, nu puteam dormi, cu doi copii, într-un pat”, povestește Lăcrămioara, citată de economedia.ro.
Hotărâți să își ofere copiilor o viață mai bună, soții au luat decizia grea de a pleca în străinătate. Lăcrămioara a plecat prima în Italia, lăsându-și copiii de 12 și 17 ani în România, în grija rudelor și, în mare parte, a lor înșiși. Ea a început să lucreze într-un restaurant de munte, deschis doar vara pentru turiști, plătindu-și locul de muncă din puținele economii pe care le aveau. „Mai întâi am plecat eu, apoi, după câteva luni, a venit și soțul”, povestește ea. După ce restaurantul s-a închis, Lăcrămioara a muncit ca badantă, făcând curățenie în casele italienilor și lucrând într-o pizzerie în timpul liber, în timp ce soțul ei muncea în construcții.
Copiii au venit în vizită în vacanțe, dar nu au vrut să rămână în Italia. „Nici eu, după 21 de ani, nu m-am obișnuit cu Italia. Asta deși am întâlnit mulți oameni cumsecade. Nu te obișnuiești. Când ai acasă copiii, părinții, te gândești la casă”, mărturisește Lăcrămioara. Deși viața în Italia le-a oferit mai multe oportunități financiare, sufletul ei a rămas mereu acasă, în România.
Un sacrificiu pentru o viață mai bună
În 2015, după ani de muncă și economii, familia a reușit să cumpere o casă în România, dar pentru a finaliza locuința, au mai avut nevoie de încă doi ani de muncă în Italia. În 2017, pe 28 mai, data la fel de bine întipărită în memoria familiei, s-au întors definitiv acasă. „M-am mai dus înapoi, în 2020, când ni s-a stricat mașina, apoi copiii au zis: gata, ți-a ajuns!”, povestește ea. „Am rămas pentru copii, aici, în România. Și așa i-am lăsat destul singuri. Veneam o dată pe an în țară, că erau multe cheltuieli. A fost greu și pentru ei și pentru noi. Ei se descurcau, învățau. Sunt foarte mândră de copiii mei”, spune Lăcrămioara cu lacrimi în ochi.
În prezent, Lăcrămioara și soțul ei muncesc în România; ea face curățenie, iar el lucrează cu Bolt. Deși veniturile lor nu se compară cu cele din Italia, sunt împăcați și mulțumiți că pot fi alături de copii și nepoți. „Aici niciodată nu se câștigă ca în Italia. În Nord, în Italia, câștigam 1600 de euro pe lună ca badantă, dar în sud salariul poate fi și la jumătate”, explică ea. Privind în urmă, Lăcrămioara crede că sacrificiul a meritat. „Pentru casă, în care acum locuiește și fiica mea cu familia ei. Altfel nu cred că reușeam să strângem atâția bani”, spune ea.
Rădăcinile și dorul de casă
Migrația este un fenomen complex, în care unii pleacă în căutarea unui viitor mai bun, iar alții se întorc, dorind să revină la rădăcini. „Am patru nepoți plecați în Germania, tinerii pleacă pentru bani, pentru salarii. Pleacă și persoane de vârsta mea”, spune ea. „De rămas rămân tinerii, care își fac o viață acolo. Dar mulți se întorc. Sora mea a rămas în Italia, dar la pensie vine în România.”
Lăcrămioara nu s-a obișnuit niciodată cu Italia, în ciuda anilor petrecuți acolo. Sufletul ei a rămas mereu acasă, unde acum se bucură de familie și de noul statut de bunică. Sacrificiul ei, ca al multor alți români care au plecat în străinătate, a avut ca scop un viitor mai bun pentru copiii săi, chiar dacă prețul plătit a fost dorul necontenit de casă și de cei dragi. „Niciodată nu poți să te obișnuiești cu ideea că familia ta este departe”, spune ea cu o voce încărcată de emoție.
Viața departe de casă nu este ușoară, dar pentru Lăcrămioara, fiecare sacrificiu a fost făcut cu gândul la familia ei, la cei doi copii care au reușit să își facă un drum în viață în ciuda dificultăților. „Sunt foarte mândră de copiii mei”, repetă ea cu un zâmbet plin de dragoste și mândrie. „Am făcut tot ce am putut pentru ei, iar acum, mă bucur că sunt aici, aproape.”
