La fel ca în cazul restaurantelor italieneşti, şi în cazul Dei Frati povestea este una în care toţi membrii familiei sunt implicaţi: doi fraţi şi soţiile lor conduc restaurantul, nu stau departe însă nici ceilalţi membri ai familiei.
Vlad Napar a lucrat în Italia vreme de 11 ani: imediat ce a împlinit 18 ani, a plecat acolo să lucreze ca ospătar, apoi i s-a alăturat şi fratele său, şi viitoarea soţie. Ideea lansării propriului restaurant a venit într-o seară târziu, când cei trei au încheiat orele de program şi au ieşit să se plimbe. „În faţa unui hotel erau nişte farfurii – foarte frumoase, dar oamenii schimbau toată vesela şi au pus-o pe cea veche în faţa restaurantului – noi ne-am spus că am putea să o luăm noi, poate cândva o să avem restaurantul nostru. De acolo a pornit toată magia aceasta. E o cale lungă între a visa să ai un restaurant şi chiar a avea unul”, povesteşte cu entuziasm Vlad Napar.
Munca în Italia a fost de altfel ca o şcoală antreprenorială pentru ce avea să urmeze la întoarcerea în România. „Eu consider că am fost tot timpul norocos, am ajuns într-o zonă foarte frumoasă, Lago di Garda, un lac spectaculos şi de acolo a început tot parcursul meu – am nimerit într-un restaurant în care şi patronii lucrau de dimineaţa până seara.”
Îşi aduce aminte că în primele zile, îl vedea pe patron care aducea apa în restaurant – îşi aminteşte cu exactitate că era vorba despre vreo 200 de lăzi de apă – a vrut să îl ajute, iar acesta a refuzat, fiecare având responsabilităţi bine trasate în cadrul restaurantului. „Practic am văzut ce înseamnă cu adevărat munca. De-a lungul timpului am aflat că aceasta înseamnă reţeta succesului – să fii prezent – adică să îţi respecţi angajaţii şi fiecare să facă ce ştie mai bine.”
Mai spune că a învăţat acolo că trebuie să existe respect, din toate punctele de vedere, între angajaţi şi şefi. „Patronii italieni sunt foarte primitori, foarte drăguţi, foarte amabili, iar cei din nordul Italiei sunt foarte muncitori. Ei mi-au arătat fără să vrea cum ar trebui să fie gestionat un restaurant. Ei aveau cel mai vechi restaurant din zona respectivă – din 1935 – lucrând cu ei am realizat ce înseamnă să te ocupi de un restaurant şi am ajuns la concluzia că în primul rând contează munca. Dacă vrei să ai un restaurant şi să ajungi la un nivel ridicat, să fii apreciat – este ca un hobby – trebuie să te bucuri de ceea ce faci – acesta nu creşte singur, iar satisfacţiile vin prin muncă.”
Acumulând aceste învăţături, el a rezistat cei 11 ani la acelaşi patron. „Mă înţelegeam bine cu oamenii, câştigam şi bine, era un mare avantaj faptul că vorbesc patru limbi străine, zona respectivă fiind plină cu turişti din toată lumea. Am rezistat pentru că mi-a plăcut, eu ador meseria de ospătar, sufăr când aud că lumea o percepe ca fiind o meserie de rezervă, este o meserie grea şi pe care nu o înţeleg mulţi, nu ştiu de ce nu e apreciată în ţara noastră.”
La întoarcere, au investit în restaurant 50.000 – 60.000 de euro, bani pentru investiţia iniţială, strânşi muncind în Italia.
Întreaga poveste pe bizbrasov.ro
