Am cunoscut-o pe Maria M. în urmă cu două luni, era internată într-o secție de oncologie dintr-un faimos spital sicilian. Are aproape 60 de ani și lucrează în Italia de cinci ani. Și-a descoperit cancerul la sân în urmă cu trei luni și medicii la control au întrebat-o dacă are pe cineva din familie cu ea pentru înțelegerea diagnosticului. Era singură și i-au comunicat cu ajutorul unui asistent medical român că este în fază terminală și dacă preferă să plece în România ar fi bine să se ducă repede.
„Mi-au trecut prin fața ochilor toate momentele plăcute, chipul părinților, al fraților și surorilor, mi-am amintit nunta și nașterea celor trei băieți. Mi-am adus aminte de întâmplări demult uitate și m-am gândit ce repede trece viața. Apoi medicii m-au întrebat din nou dacă vreau să plec în România să am familia aproape. Nu reușeam să vorbesc, deși mintea îmi era plină de gânduri.”
”Unde să mă duc, cine să aibă grijă de mine? Copiii sunt la casa lor, soțul meu are viața lui înnecată în alcool și cu perioade în care este cel mai bun om de pe pământ. Dar unde să mă duc fără bani? Acolo se dau bani la spital. Bănuții mei strânși mi-ar ajunge trei luni. Dar de înmormântare să-i pun pe ei să facă împrumuturi?”
”Aici măcar condițiile sunt foarte bune, medicii se comportă frumos, medicamentele care ți le dă le primești, ești tratat ca o persoană umană. Ce să fac? Poate am și eu o speranță cu tratamentul. Acasă dacă mă duc îmi rămâne doar să mor. Mi-au recomandat la spital un psiholog, o fată tânără drăguță. Mi-a pus multe întrebări despre cum mă simt și dacă suportul familiei îmi lipsește. Nu înțelege, draga de ea, că fiecare are problemele lui și nu se pot ocupa de mamă.”
”La telefon le-am spus că sunt la spital, că s-ar putea să am un cancer în stare avansată și mi-au răspuns: stai acolo, aici în spitale e jale. Cum vor putea, vor veni să mă vadă. Când mă simt rău după citostatice, mă uit la celelate din salon. Boala nu iartă și nu ține cont de vârstă. Chiar dacă nu înțeleg bine italiana, suferința și durerea n-au nevoie de cuvinte. Mulțumesc Domnului că nu este bolnav unul dintre fiii mei.”
”Aici trec pe la mine asistenții medicali români, îmi mai aduc hainele spălate, fructe și mai stau de vorbă cu mine. Mai vine și o bătrânică pe care am îngrijit-o doi ani. Ea îmi citește rugăciuni și îmi repetă că trebuie să fiu tare ca să mă fac bine. Uneori îmi place să o cred!”
Când unica șansă e un transplant
Elisa D. este din Constanța și a venit la părinții ei în vacanță, înaintea clasei a XII-a. După câteva zile s-a simțit rău și părinții au chemat salvarea. La 17 ani i s-a descoperit un cancer la ficat. Unica șansă este un transplant de ficat. A trecut un an și încă așteaptă să fie chemată pentru transplant. Starea ei desănătate s-a deteriorat. Părinții lucrează și de două ori pe săptămână merg cu ea la dializă.
Amândoi au lucrat înainte de venirea în Italia în port. Sunt persoane trecute prin greutăți. „În România dacă ne întoarcem ne găsim greu de lucru și avem și mai „. Să facă tratament pentru a rămâne la linia de plutire. Rămânem în Italia și dacă transplantul va reuși vom mulțumi italienilor că ne-au salvat unicul copil.”
”Ne pare rău că n-am luat-o pe Elisa când am plecat, acum patru ani. Am spun că e mai bine să facă școala în România și în vacanțe să vină la noi. Dar poate dacă o aduceam nu se îmbolnăvea, sau descopeream la timp”.
Despre Maria D. din Iași pot scrie la trecut. Lucra în Sicilia de câțiva ani și era mulțumită. Fiica ei lucra împreună cu soțul ei în Cipru. Devenise de puțin timp bunică. Fiul ei lucra pentru o companie de petrol și era pentru o perioadă la Moscova. Diagnosticul de pancreatită a fost crunt. O prietenă româncă o vizita și un prieten italian la spital zilnic.
Nu a durat mult, fiica a făcut eforturi uriașe să vină să își ia rămas bun. Și să trimită sicriul acasă. Acasă, Maria era așteptată de mama ei. Pe care a ajutat-o mereu, pe care a sunat-o mereu. O situație delicată și greu de spus în cuvinte.
Despre un caz fericit rezolvat și cu ajutorul Gazetei Românești putem fi fericiți. Ionel Strâmbeanu avea doar trei anișori și suferea de talasemie. După îngreunate probleme birocratice din partea Ministerului Sănătății din România, copilul a fost operat la clinica Gemelli din Roma. An de an copilul de 11 ani vine din România la control la Roma. Este sănătos și mulțumește celor care i-au dat șansa de a face tratamentul în Italia. Operația era costisitoare, dar părinții s-au zbătut să obțină fondurile pentru salvarea copilului. Dintre cei 300 de copii români diagnosticați anual cu talasemie, foarte puțini reușesc să se trateze în străinătate.
Crina Suceveanu
