Dova Cahan s-a născut la Bucureşti, în 17 iunie 1947. În februarie 1948, la vârsta de şase luni, ajunge în Asmara, Eritrea, unde a trăit până în 1967.
După Războiul de şase zile s-a transferat în Israel pentru a-şi continua studiile, pentru a încerca să-şi facă o viaţă nouă integrându-se în acel Stat ideal visat de tatăl său, activist sionist român care a trebuit să abandoneze România după sosirea comunismului pentru a se refugia în Eritrea.
Douăzeci de ani trăiţi la Asmara, în acea oază a Africii Orientale, au lăsat o amprentă profundă în ea care dificil ar putea fi ştearsă.
În cei patruzeci de ani trăiţi în Israel a cunoscut toate momentele dificile ale acestei tinere naţiuni mereu supusă a continue războaie: Războiul de Yom Kipur din 1973, războiul lui Sadam Hussein din 1999 cu protejarea prin măşti anti-gas, două războaie cu Libanul, războiul din Gaza, pentru a nu vorbi despre atentatele teroriste cu care atât ea cât şi sora ei Lisa de multe ori au avut de a face.
Dova este româncă şi este mândră de acest lucru. Dova a purtat mereu visul tatălui ei oriunde s-a aflat. Un vis de a avea o ţară, o patrie, un neam reunit.
Un vis împlinit parţial, de multe ori atât de aproape de a fi împlinit. Dar în fiecare patrie unde a trăit un colţ de suflet a devenit cosmopolit.
Dova Cahan a scris o carte despre tatăl ei, pe care a tradus-o în italiană şi a prezentat-o deja la Roma şi Milano: „Un askenazita tra Romania ed Eritrea” (Un aşchinaze între România şi Eritrea), GDS Edizioni. Spune că are patru patrii: România, Eritrea, Israel şi Italia.
De ce trebuie cunoscut tatăl dumneavoastră?
«Confirm că au trecut 36 de ani de la decesul tatălui meu şi din partea generaţiei sale nu a mai rămas nimeni, dar eu vreau ca numele său să intre în istoria ţării referindu-ma aici la Israel, atât ca o mare personalitate sionistă română care a făcut foarte multe pentru această patrie care a fost idealul său din tinereţe dar şi ca promotor de multe firme sioniste în perioade grele pentru această nouă naţiune precum şi pentru îndepărtata Eritrea.»
Definiţi un evreu aşchinaze.
«Familia mea este o familie evreiască aşchinaze din România pentru că bunicii mei atât paterni cât şi materni vorbeau în casă idiş şi trăiau în acea parte a României numită Moldova… unde majoritatea evreilor erau aşchinaze.»
Câţi evrei din România şi-au pierdut viaţa în perioada Holocaustului?
«Astăzi, în România nu se ştie încă exact câţi evrei au pierit în acea perioadă, cu atât mai mult cu cât România de până acum 10 ani nega genocidul pe teritoriul ei.
Astăzi s-a constat că circa 400.000 de evrei au fost căsăpiţi de legionari sau de Garda de Fier a Mareşalului Antonescu.»
Cum a reacţionat familia dumneavoastră?
«Familiile părinţilor mei – mama originară din Tecuci şi tata din Iveşti – s-au transferat la Bucureşti deja în 1938, deci au scăpat de sălbăticia deplasărilor, mutarilor forţate impuse populaţiei evreieşti din micile centre… pentru a-i reuni în oraşe mai mari şi a avea posibilitatea de a se face un recensământ.»
Când a decis tatăl dumneavoastră că trebuie să plece din România?
«Tatăl meu s-a decis să abandoneze România pentru că era asociat într-o fabrică de textile din Bucureşti şi îi era teamă că va fi persecutat de comunişti.
Soluţia cea mai bună să plece din România şi să meargă în Palestina… dar atunci, în februarie 1948 acolo erau englezii care interziceau rezidenţa imigranţilor evrei din Europa; am venit la Haifa cu nava Transilvania; am fost alungaţi de englezi. Am fost constrânşi să ne refugiem la Asmara, Eritrea. Englezii erau în Eritrea din 1941 când italienii au pierdut această colonie.»
Cum vă amintiţi descrierea României de către părinţi? Când aţi vizitat prima dată România?
«Noi am considerat România ca un spectru care ne-a îndepărtat de tot… casă, industrie, maşină, tablouri, bijuterii, covoare, făcându-ne săraci şi refugiaţi. În timp ce tata îmi spunea mereu cu un imens optimism şi un mare surâs: „Românul are şapte vieţi”. El nu s-a demoralizat niciodată ci a privit viitorul cu multă speranţă.
Din păcate, el nu a apucat să vadă marea cădere a comunismului de acum 21 de ani.
Mama, în schimb, cu doi copii mici şi fără nimic în casă… şi cu ai ei prinşi încă în România până în 1952, plângea la fiecare scrisoare a neamurilor rămase… amintirile ei referitoare la România erau destul de lugubre şi până la sfârşitul zilelor ei n-a mai vrut să ştie.
Eu şi sora mea Lisa, când în 2005 am reobţinut cetăţenia română, pentru amândouă a fost nu o iertare ci o repacificare cu patria noastră mamă, am fost pentru prima dată după 55 de ani în vizită intrând cu un paşaport românesc.
Limba o vorbeam de acasă şi pentru noi a fost o mare experienţă emotivă, mai ales că noi am simţit comunismul pe pielea noastră de două ori, nu doar cel din România în 1948 dar şi pe cel mai recent din Eritreea în 1974, unde şi de această dată am pierdut din nou totul şi în special pe tata, care a murit la Asmara în 3 martie 1974… fără a putea să-şi realizeze marele vis de sionist de a veni şi trăi în Israel.
Pot spune că astăzi România s-a schimbat mult, eu şi sora mea când ne-am reîntors şi în septembrie 2009 când am ţinut faimoasa conferinţă la Comunitatea locală din Bucureşti cu ocazia zilei „Cultura Ebraică în lume”.»
Când aţi ajuns, în sfârşit, în Israel?
«Eu şi sora mea Lisa am trăit la Asmara 20 de ani, cu părinţii, apoi terminat liceul şi dorind să continuăm studiile universitare, după Războiul de şase zile din 1967 ne-am mutat în Israel, în timp ce părinţii noştri au rămas să trăiască la Asmara datorită activităţilor comerciale ale tatălui meu, două fabrici de conserve de carne, una în ritul casher pentru Israel şi o alta pentru Italia.»
Cum vă simţiţi cu trei patrii: România, Eritrea, Israel?
«Pot să spun patru patrii, şi Italia a fost mereu pentru mine ca o primă patrie, deoarece cultura italiană pe care eu şi sora mea am primit-o frecventând şcoli italiene, prieteni italieni etc, mereu la Asmara.
Astăzi mă simt israeliană pentru că trăiesc aici de 40 de ani şi aici este casa mea şi patria mea, dar nu reneg nici pe celelalte, cu atât mai mult România astăzi; după 55 de ani am recâştigat cetăţenia română şi am fost deja de două ori; prima dată în 2005 şi în 2009 am ţinut o conferinţă cu privire la personalitatea tatălui meu.»
Este prima carte publicată?
«Da, este prima carte, în memoria tatălui meu. Am publicat câteva pagini în ziarul românesc „Viaţa Noastră”, şi am susţinut conferinţe la Tel Aviv, Bucureşti, Milano, Roma, făcând şi un film documentar de 38 de minute bazat pe această carte, alături de profesorul Marco Cavallarin, un istoric care a făcut cercetări şi a scris o carte despre evreii din Eritrea.»
Cu siguranţă aţi citit despre anumite excese contra românilor din Italia, rasism, xenofobie; dumneavoastră care proveniţi dintr-un popor atât de încercat de istorie, personal, cum vedeţi, este o alarmă falsă sau sunt lucruri grave?
«Am discutat despre problema românilor care se găsesc în Italia în conferinţele mele de la Roma, Trento şi Milano; românii sunt toţi descrişi, categorizaţi ca romi când se întâmplă ceva rău.
Din păcate, această identificare aduce daune tuturor românilor oneşti, muncitori care reprezintă majoritatea celor care se găsesc în Italia şi care sunt apreciaţi pentru forţa lor de muncă.
Evident că de multe ori doar pentru un act de delincvenţă este pusă în lumină proastă întreaga comunitate; însă eu sunt de părere şi susţin că ţiganii fac parte din comunitatea europeană şi că trebuie făcut absolut totul pentru educare noilor generaţii şi integrarea lor în muncă.»
Crina Suceveanu
