În Italia a început să se contureze o nouă generaţie de scriitori români, mulţi dintre ei debutând chiar în Peninsulă. Unul din cele mai tinere talente literare româneşti este Irina Turcanu. Românca are 26 de ani, a studiat filozofie la Milano şi este deja la a doua carte publicată. La sfârşitul lunii octombrie a luat premiul al doilea la concursul „Raccontami una storia” (Udine), o competiţie la care au participat aproape o sută de tineri scriitori din toată Italia. Nuvela ei, „Vendesi accendino, accettasi amore”- o poveste de dragoste dintre o italiancă şi un imigrat nigerian, a fost apreciată de juriu ca fiind „o operă care reuşeşte să doboare bariera rasismului”.
Plaiurile Bucovinei
Irina Turcanu şi-a petrecut copilăria şi cea mai mare parte a adolescenţei pe plaiurile Bucovinei, la Gura Humorului, un tărâm care a contribuit fără îndoială şi la formarea spiritului literar de mai târziu. „Mama a plecat în Italia când aveam 16 ani, deci am locuit un an singură, cu bunica la câţiva metri de casa noastră. Am avut o adolescenţă nemaipomenită, deşi mă luptam cu problemele tipice vârstei şi nu m-am simţit niciun moment singură”, îşi aminteşte Irina. O adolescenţă ruptă la un moment precis, în două : „Eu nu am vrut să vin în Italia, destinul a ales pentru mine. Am venit în în decembrie 2001, cu trei zile inainte de Crăciun, pentru a o urma pe mama, care s-a recăsătorit aici. A fost un moment tragic. De la o zi la alta, am lăsat acasă prietenii şi rudele, adolescenţa, o limbă pe care o cunoşteam. Am lăsat colindele, urăturile, zăpada, săniuţele. La început a fost greu, deşi am încercat din răsputeri să mă obişnuiesc cu noua viaţă. Imi amintesc dimineţile când luam autobuzul către liceu, mi se părea că mă îndrept către o puşcărie”. Contactul cu natura a ajutat-o, însă, să depăşească primele momente de deznădejde: „Într-o oră puteam ajunge cu maşina la mare, a fost unul din lucrurile care m-au cucerit într-o ţară pe care nu o cunoşteam”.
Filozofia şi Cioran
După liceu, a urmat universitatea. Irina a ales să studieze filozofia la Universitatea de la Milano, unde şi-a prezentat lucrarea de licenţă având ca temă opera lui Cioran. „Am fost singura, din câte îşi care a tratat subiectul „Cioran”, din câte îşi amintea profesorul meu… şi aşa am obţinut punctajul maxim”, ne spune, zâmbind mândră, Irina. Şi când a început să prindă viaţă pasiunea pentru scris? „Am început să scriu de când aveam 11 ani. Îmi amintesc că, o dată, profesorii erau convinşi că am copiat o poezie de undeva, nu m-au crezut când le-am spus că e a mea. Apoi am continuat cu poezii şi cu nuvele. Romanele au avut fiecare un parcurs de creaţie mai dificil. În general, pornesc de la mesajul pe care vreau să-l transmit. În primul meu roman, «Alia, su un sentiero diverso», am vrut să povestesc viaţa unei tinere emigrate de origine română. Prin metafora iubirii am vrut să constrâng cititorul să trăiască, prin lectură, acea experienţă claustrofobică, dificilă, deseori înfricoşătoare, a ruperii de rădăcini, pe care am trăit-o şi eu”. Al doilea roman, intitulat, «La frivolezza del cristallo liquido», este thriller care are ca temă violenţele comise asupra femeilor. „Acţiunea se petrece la Chişinău, pentru că sunt convinsă că în Europa Orientală societatea este încă machistă”.
Poeziile, în româneşte
Spre deosebire de proză, scrisă direct în limba italiană, poeziile Irinei Turcanu prind formă în limba română: „Scriu poezii tot mai rar, dar ele se însufleţesc în mod natural în română, apoi le traduc în italiană. Unele, însă, mi se par a avea un sens doar în româneşte, o limbă dulce, ce permite să te joci cu cuvintele, să le uneşti, să le tai asemenea unui chirurg al sunetelor. Pentru mine, limba română e limba liricii, iar italiana cea a prozei. Câteodată recit singură, în casă, versuri din Eminescu, unicul scriitor care o asemenea influenţă asupra mea”. Ca orice scriitor, şi Irina Turcanu are propriile tabieturi pe care le urmează atunci când se aşterne la scris: „Mai degrabă creez o atmosferă precisă: cafeaua în faţa calculatorului, o pătură pe umeri, foi împrăştiate pe birou, bileţele cu idei şi fraze lipite pe pereţi. Romanele s-au născut în luni de zile de concentrare asupra unor idei şi personaje”.
Dorul de casă
De multe ori, mai ales iarna, Irina are nostalgia plaiurilor natale. Duce dorul „spiritului şi ospitalităţii de acasă”, dar şi lucrurilor mai concrete, „grătarul la iarbă verde cu prietenii, zăpada, bucatele şi frigul sănătos”. Dar dacă trebuie să aleagă doar unul dintre lucrurile care-i lipsesc, alege o porţie de râs sănătos, pentru că „nu mai râd cu poftă de când am plecat din România, e o senzatie dificil de explicat”, adaugă românca. „Timpul m-a făcut să înţeleg că dorul de casă, uneori, e la fel de sfâşietor ca ţipătul unui fiu în toiul nopţii. E o durere in piept”.
O familie împlinită
Cariera profesională a Irinei în Italia a fost completată recent şi cu bucurii pe plan personal, mai ales aceea de a fi mama unei fetiţe de 3 ani. Dar nu lipsesc proiectele de viitor, deşi câteodată Irina evită să discute despre ele: „Trăiesc deseori proiectată în trecut, prezentul mi se pare dificil de trăit, iar viitorul mă înspăimântă. Am început să colaborez cu câteva reviste italiene. Sper ca anul viitor să obţin titlul de jurnalist publicist, să termin al patrulea roman şi cel început în colaborare cu un grup de scriitoare italiene. La nivel personal, am obţinut tot ceea ce mi-am dorit mereu: o familie nemaipomenită!”
Miruna Căjvăneanu
